Nu-mi plac culpabilizările colective de televizor – noi românii suntem hoţi, ticăloşi, leneşi, vorbim mult şi fără rost, neserioşi, proşti – pentru că cei mai mulţi dintre noi suntem harnici, corecţi, oneşti, perseverenţi, inteligenţi, inventivi. E o perversă manipulare, pregătită pentru ca să cădem fiecare în ea.
Sau poate aleg eu să văd partea plină a paharului, ca să îmi păstrez motivaţia… Nu, chiar o cred, pentru că dacă nu am fi fost aşa nu ne-am fi putut descurca în situaţii grele, când fără mari aparate, cu mâinile aproape goale şi cu limitări o mie am găsit soluţii cu imaginaţia pe care ţi‑o dau situaţiile limită. Tot din seria “emoţii şi limitări negative” vine obsesia noastră naţională pentru “Premiul Nobel al românilor”, care, de fapt, recompensează munca şi eforturile de-o viaţă ale unui om, obstrucţionat poate de 99% dintre românii din jurul lui, dar pe care îl numim apoi, împumutându-ne toţi din aceeaşi glorie – al nostru, al tuturor românilor.
Îmi amintesc de o “româncă în lume”, medic în Statele Unite, care îmi spunea că la început – vreme de câteva luni – a pierdut mult pentru nu ştia să se pună în valoare. Modestia cu care venise în bagaj, promovată acasă ca mare valoare umană, nu îi era de niciun folos în competiţia aprigă pentru un post. S-a dezvăţat repede de haina ponosită şi a învăţat să strălucească fără complexe. Şi totul a curs altfel…
În acest număr suntem onoraţi să îl avem pe copertă pe cel mai titrat savant român, prof. Gheorghe Benga, cu peste 100 de citări anual în publicaţiile ştiinţifice şi un indice Hirsch de 23, care descoperea în 1985, la Cluj-Napoca, prima proteină canal a apei. Şi-a publicat conştiincios descoperirile în revistele ştiinţifice ale lumii. Dar nu a intrat în conştiinţa publică – nu-l ştia nimeni – pentru că românii care au într-adevăr ceva de spus sunt consideraţi “plicticoşi şi greu digerabili”. Presa şi televiziunea abundă în schimb de feluri uşoare, de subiecte facile, în timp ce marii români care ar avea într-adevăr ceva de spus semenilor lor suferă în anonimat meschinele răutăţi ale unor “nişte răi şi nişte fameni”.
Îmi amintesc de un mare profesor, deschizător de drumuri în medicină, care, când l-am întrebat “Ce-a fost, Dle Profesor, cel mai greu?!”, mi-a răspuns dus pe gânduri: “Colegii…!”
Vă invit să citiţi un capitol captivant din istoria recentă ştiinţifică a României – cum am pierdut Premiul Nobel, încă o dată, cu prof. Gheorghe Benga, ce ne-a rămas din moştenirea extraordinară pe care ne-a lăsat-o Ana Aslan, şi încă multe altele…
Închei cu o frumoasă sintagmă care nu îmi aparţine, e a profesorului Benga, dar pe care am adoptat-o pentru concizia şi multitudinea de sensuri. E în engleză, însă sună ca un haiku:
the out nobel
deocamdată!