De la o vreme, limba română – „fagurele de miere” eminescian – suferă din ce în ce mai mult, numeroase chinuri abătându-se asupra ei. Incultura şi semidoctismul în permanentă ofensivă îşi fac simţită prezenţa începând cu vorbirea zilnică a conaţionalilor transformată în jargon ininteligibil şi până la discursurile politicianistice mai mult sau mai puţin convingătoare din Parlamentul României şi Executiv.
Probabil că în ritmul actual al vulgarizării şi demonetizării cuvintelor, ultima redută asediată şi necucerită rămâne Academia Română. Este, de altfel, şi sensul pentru care recurgem la documentele acesteia în descifrarea reală a etimologiei, provenienţei şi sensurilor cuvintelor din vocabular, ceea ce devine o stringentă necesitate.
Facem acest pas oprindu-ne asupra a două cuvinte ce-şi au locul distinct, consultând „Dicţionarul explicativ al limbii române” editat încă din anul 1975 în Editura Academiei: transparent şi sincer.
Transparent poate fi folosit în limbajul corect ca adjectiv sau substan-tiv neutru. În sens exact se menţionează: „care poate fi străbătut de radiaţii electromagnetice (mai ales de lumină) fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate; prin care se poate vedea clar, care lasă să se vadă limpede conturul şi detaliile obiectelor aflate de partea opusă; străveziu. În sens figurativ: 1. diafan, subţire, delicat, firav; 2. care poate fi uşor înţeles sau ghicit; limpede, clar”.
Ca substantiv neutru: „Foaie de hârtie liniată cu linii groase, paralele, care se aşează dedesubtul hârtiei de scris pentru a înlesni scrierea în rânduri drepte” – Din franceză – transparent şi latină – transparens –ntis.
La rându-i, transparenţa, adeseori folosită în sens figurativ, este considerată ca fiind proprietatea acelor corpuri sau a unor medii de a fi transparente.
Am ales cuvântul acesta pentru a evalua şi atrage atenţia asupra inexactităţii folosirii sale abuzive în timpurile noastre. A devenit o modă deplorabilă de a fi asociat noţiunii de democraţie pentru a justifica acte normative şi măsuri, nu de puţine ori, restrictive. Amintim aici aşa-numita „transparenţă” a măsurilor instituite în condiţiile crizei economice din ţara noastră. Sub pretextul „transparenţei” se aduc la cunoştinţă opiniei publice informaţii despre măsuri instituite în alte ţări cu nivele economice net superioare celui al nostru, care însă n-au instituit măsuri draconice. Iar argumentele oferite prin complicităţi şi directive europene, ale Fondului Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale sunt extrem de fragile, ele neaducând la cunoştinţă cauzele adevărate ale stadiului în care ne aflăm, şi mai ales vinovaţii.
Dar să ne oprim puţin şi asupra celui de-al doilea cuvânt: sincer-sinceritate. Este vorba, în acest caz, de un adjectiv care în folosirea lui corectă îl defineşte pe „cel ce exprimă întocmai ceea ce gândeşte, care acţionează fără prefăcătorie sau gânduri ascunse: franc, loial, cinstit deschis”.
În cazul sentimentelor, acţiunilor şi manifestărilor oamenilor, este cuvântul care reflectă sau dovedeşte sinceritatea, conform cu anumite legi, cu anumite principii.
Este extrem de interesant destinul acestor cuvinte. În timp ce transparenţa a escaladat în societatea democraţiei moderne, rămasă totuşi în stadiul de ideal dar înglobând în vorbirea curentă implicit sinceritatea, acesta din urmă a fost periferizat mergând aproape către anulare şi excludere din vocabular, situaţie similară cu a altor cuvinte, rar pronunţate, cum ar fi onoare şi demnitate.
Aceste metamorfoze fac cu atât mai necesară reabilitarea sensurilor cuvintelor limbii române, limbă de nuanţe şi nu de confuzii echivoce ale administraţiei, ale celor din domeniul medical sau ale politicienilor, care prin ipocrizie şi demagogie deturnează atenţia opiniei publice de la adevărurile pe care le trăim şi de ce nu, le suportăm, poate, cu prea mult stoicism.
