Discuţia despre modul în care este nevoie să fie reformat sistemul românesc de sănătate ar trebui, întâi de toate, să răspundă la o întrebare fundamentală: care este modelul de urmat sau, mai bine spus, ce fel de sistem dorim – unul în care statul susţine că asigură servicii medicale pentru toată populaţia sau unul liberal, în care statul nu are decât o implicare minimă. >>>
Ce-i drept, în nicio ţară din lume nu se poate spune că sistemul de sănătate funcţionează pe criteriile unei pieţe libere, dar, dacă aruncăm o privire către cum funcţionează actualele sisteme, inclusiv cel din România, putem avea indiciile către ce ar trebui să ne îndreptăm.
Pare un paradox, dar cu cât mai mulţi bani se cheltuiesc în sistemul de sănătate românesc, cu atât mai puţine servicii medicale este capabilă să obţină populaţia. De fapt, modul în care funcţionează sistemul devine şi mai paradoxal – lipsa performanţei în acordarea de servicii de sănătate nu este penalizată, ci chiar premiată. De fapt, în spitalele din România se întâmplă ca şi în educaţie – eşecul sistemului de a-i educa pe copii duce la alocarea mai multor resurse.
De asemenea, un alt mecanism impus de stat care face ca sistemul de sănătate să se confrunte cu lipsuri din ce în ce mai mari este controlul preţurilor. Impunerea unor preţuri sub cele care s-ar forma pe o piaţă liberă nu face decât să stimuleze un consum artificial, în vreme ce oferta rămâne aceeaşi. Iar aceste lucruri nu duc decât la dispariţia de pe piaţă a acelor produse. Astfel că se ajunge în situaţia în care guvernul şi nu pacienţii sau doctorii decid cine primeşte tratament. Iar acest lucru se poate observa clar în România. Preţurile impuse de Ministerul Sănătăţii la medicamente, în loc să determine o mai mare disponibilitate a tratamentelor au, de fapt, efectul contrar. După cum arată statisticile, exportul paralel de medicamente creşte de la an la an.
Un alt aspect determinant pentru modul în care funcţionează sistemul de sănătate este cum se face asigurarea de sănătate. Exemplul Statelor Unite este clar. Într-un studiu realizat în 1992 despre istoria sistemului de sănătate american se nota că, în 1910, 56% dintre spitale erau private. După zeci de ani de intervenţie a guvernului în domeniul sănătăţii, procentul a scăzut drastic. Ce a crescut însă? Costul îngrijirii medicale. Cheltuielile cu îngrijirea pacienţilor au crescut de 224 de ori între 1965 şi 1989. Este evident că intervenţia statului nu a făcut decât să îngrădească accesul populaţiei la servicii medicale. Nu ştiu dacă s-a facut vreun studiu care să analizeze situaţia din România, însă nu ar fi suprinzător dacă am constata şi aici o creştere semnificativă.
O altă chestiune care poate duce la îmbunătăţirea funcţionării sistemului de sănătate din România este apariţia asigurărilor private. Dar, pentru ca acest lucru să aibă un efect pozitiv, populaţia nu ar trebui să mai fie obligată să contribuie la sistemul public, ci să aibă posibilitatea să opteze pentru asigurator. În acest moment, nimeni nu poate spune cât se strânge la Fondul de sănătate şi unde se duc banii. De fapt, statul administrează bani privaţi. Dar şi aici sunt câteva probleme care pândesc – o intervenţie a guvernului în domeniu poate avea efecte contrare. Şi anume creşterea preţurilor asigurărilor de sănătate, pentru că asigurările înseamnă aprecierea riscurilor pe care o anumită persoană le are. Adică, o anumită categorie va plăti mai puţin decât alta. Un sistem în care asiguratorii privaţi vor fi obligaţi să asigure pe toată lumea la acelaşi nivel nu va face decât să ducă la o creştere a preţurilor, pentru că nu se va face decât o redistribuire a veniturilor, de la grupurile cu risc scăzut la cele cu risc mare.
Ca o concluzie, intervenţia guvernului în domeniul sănătăţii nu face decât să creeze o situaţie paradoxală; creşterea cheltuielilor cu echipamentele, infrastructura, salariile personalului medical duce la o scădere a calităţii actului medical. <<<
Eseu premiat la Şcoala de vară Tarus Media
