Conf. dr. Horaţiu Suciu operează, la Tg. Mureş, bebeluşi cu cord congenital. Colaborator al prof. Radu Deac, specialist atât în transplant cardiac, în patologia adultului cât şi a copiilor, a operat din 2004 până acum 1.400 de micuţi. Ar putea să salveze şi mai mulţi, dar este limitat nu de timpul fizic, ci de numărul de paturi şi de banii alocaţi. Deşi la noi operaţia e de până la zece ori mai ieftină decât afară, continuăm să trimitem copiii în străinătate, neasigurând condiţiile ca micuţii să fie operaţi acasă. Două mâini care peste ocean ar fi evaluate la sume colosale, sunt aici “resurse” pe care ne permitem să le risipim. Imaginea unui micuţ salvat e o comoară care nu încape în cuvinte. Iar cifrele grăiesc cât sute de imagini: din cei 900 de copii care se nasc anual, nu reuşim să operăm în ţară mai mult de un sfert!
Cum aţi ajuns să faceţi chirurgie cardiacă ?
A fost o combinaţie de elemente. Am făcut Facultatea de medicină în Tg. Mureş, eu fiind târgu-mureşean de origine, oraş de tradiţie şi cu un mare renume în tratarea bolilor cardiace. De mic ştiam acest lucru şi cu timpul mi-a devenit şi mai clar. În al treilea rând, ca toţi băieţii medici mi-am dorit să devin chirurg. Nu în ultimul rând, a fost o oportunitate odată cu deschiderea lumii medicale către tineri, după anii ‘90, de a concura pentru un post universitar în Clinica de chirurgie cardiovasculară. Poate că la început nu ştiam exact în ce mă bag, dar până la urmă se pare că am şi putut să o fac! Pentru că mulţi o încep, dar nu toţi o termină.
Câţi medici din România pot face chirurgie cardio‑vasculară la sugari ?
Prea puţini, dar ăsta nu e un lucru pentru care să fiu foarte fericit. Te mândreşti, atât timp cât faci anumite lucruri de excepţie care te scot din marea masă a chirurgilor, toţi chirurgii sunt mândri cu ceea ce fac, evident, dar la un moment dat e nevoie de nişte cifre în evaluarea activităţii. Şi întradevăr aici sunt mândru, pentru că anumite proceduri şi intervenţii chirurgicale, nu numai la copii ci şi la adulţi, sunt poate singurul din ţară care le fac. Nu există în momentul ăsta operaţie chirurgicală care să nu se poată face în România. Dar aici e un alt subiect, de ce copiii pleacă în continuare să se opereze afară. Nu sunt suficiente centre şi binenţeles specialişti… Un chirurg care să opereze atât chirurgie cardiacă la copil, cât şi toată patologia adultului, în momentul ăsta nu ştiu să existe. Nu pot să zic că sunt doar eu care fac o anumită procedură, dar un singur chirurg care să facă toate aceste lucruri, sigur nu mai există.
Credeţi că sunteţi un dăruit ?
Da, pot să zic că sunt un dăruit; mă duc cu plăcere la servici, sala de operaţii este pentru mine locul unde îmi găsesc liniştea, în mod paradoxal. Pentru mine, stresul este în afara sălii de operaţie. Sincer, pentru mine nu este nici un efort să fac aceste intervenţii şi nu consider că fac ceva extraordinar, fac doar ce am învăţat.
Evident că uneori, din experienţă, din faptul că am operat foarte mult, am ars nişte etape şi am acumulat foarte multă experienţă într-un timp scurt, cred că asta îmi dă un avantaj în a lua nişte decizii poate mai rapide, poate unele nu foarte convenţionale, şi rezultatele până în acest moment îmi dau dreptate. Dar eu fac toate aceste lucruri fără să fac un mare efort. Este o plăcere pentru mine ceea ce fac; probabil ăsta e secretul.
Dar de ce nu există şi alţi chirurgi care să facă aceste operaţii? Nu au suficient curaj, aparatură, nu au expertiză, şansa de a se specializa ?
Curajul ar fi doar o parte din toate aceste calităţi. Evident, bazat pe multă ştiinţă, cunoaştere, experienţă. Curajul este esenţial, dar nu suficient. În patologia adultului există 10-12 operaţii clasice, clare, repetabile, bine standardizate, cu mici variaţiuni. La copii fiecare caz este altul, chiar şi în aceeaşi patologie; un defect septal ventricular sau o transpoziţie de vase mari nu sunt două la fel. Este o permanentă provocare, şi a reuşi să ai rezultate bune în domeniul ăsta necesită, pe lângă curaj, o foarte bună aprofundare a patologiei. Există peste 100-110 de proceduri, intervenţii chirurgicale în chirurgia pediatrică cardiacă, şi a le învăţa pe toate şi a le stăpâni necesită un efort foarte mare. Şi aici ne-am aventurat un pic să elogiem meritul chirurgului, însă poate mai mult decât în oricare altă specialitate, în această supraspecialitate aportul cardiologului şi al anestezistului este foarte important. Este deci vorba de o echipă. Resursa umană este cea care în momentul ăsta lipseşte, cred eu, mai mult decât curajul unui chirurg sau al altuia.
De câţi chirurgi cardio‑vasculari pentru bebeluşi ar fi nevoie pentru necesităţile ţării ?
Experţii străini au stabilit că este nevoie de un centru de boli cardiovasculare pediatrice la fiecare 5 milioane de locuitori, deci în România ar trebui să fie 4. Deocamdată există doar unul dedicat. În centru trebuie să existe posibilitatea de explorări invazive de cardiologie intervenţională, de chirurgie cardiovasculară, terapie intensivă separată, dedicată exclusiv copiilor. Nu e nevoie neapărat de o clădire separată, ci de un centru care să concentreze toată această masă critică de oameni şi resurse. Nu neg că se mai fac intervenţii, dar a aborda această patologie înseamnă să o faci dedicat, de dimineaţa până seara, şapte zile pe săptămână. Este o diferenţă între a demonstra că poţi să faci şi a face. Pentru că a face înseamnă să fii prezent nonstop la această provocare.
Câte operaţii faceţi pe zi ?
La copii una pe zi, am făcut şi câte două, dar uitaţi ce perioadă trăim! Dacă vă spun că anul acesta s-au alocat prin programul naţional de boli cardio-vasculare, pentru chirurgia pediatrică, 63 de operaţii? 63?! Când necesarul este undeva la 900 ?!!!! Teoretic eu ar trebui să fac 63 de operaţii într-un an de zile, deci una la 4 zile.
Şi ce facem cu ceilalţi copii ?
Nu ştiu! Am pus şi eu întrebarea asta şi mai sus şi aştept un răspuns. Evident, rectificare de buget; medicina nu se poate face cu mâinile goale. Eu pot opera foarte mult, dar este o specialitate scumpă. Chirurgia cardiacă, în general, este o specialitate scumpă, şi s-ar putea spune că la copii costurile sunt mai mici pentru că şi ei sunt mici, însă din contră, cu cât scad dimensiunile, cu atât operaţia este mai costisitoare.
Ce fac cei 840 de copilaşi ?
Îşi aşteaptă şi ei rândul, probabil, sau merg în afară. Am semnat în ultimul timp foarte multe formulare 112, îmi dau seama ce se întâmplă la nivel naţional. E vorba de bani care în loc să ajungă în sistem, pentru a-l sprijini, se duc în străinătate. Pot spune, comparativ, că o intervenţie chirurgicală pe cord deschis în străinătate, în general în Germania şi în Italia, este de la 20.000 de euro în sus. Pentru bebeluşi cea mai sofisticată procedură, transpoziţia de vase mari (switch arterial), care se face la Deutsches Herzzentrum, în Munchen, costă 50.000 de euro. Costurile noastre se ridică undeva la 5.000 de euro.
În România se nasc anual aproximativ 50 de bebeluşi cu transpoziţie de vase mari, din care eu reuşesc să operez, în cel mai bun caz, aproximativ jumătate. În anii trecuţi am operat în jur de 23-24, şi astfel am făcut ceva economie statului român. Ceilalţi 20 şi ceva sau pleacă afară, sau nu îşi găsesc nici o rezolvare, pentru că este o malformaţie incompatibilă cu supravieţuirea. Este doar un exemplu! Toate operaţiile sunt foarte scumpe şi problema este că în continuare există resursă nefolosită în ţară, iar banii se duc în afară.
Revenind la numărul de chirurgi, experţii spun că fiecare centru ar trebui să opereze în jur de 250 de cazuri pe an, deci cam unul pe zi, cu doi chirurgi seniori. Ar însemna 8 chirurgi dedicaţi, şi încă aproximativ 2-3 în formare permanentă.
Noi avem şi specialişti tineri în formare, şi eu sunt liniştit în ceea ce priveşte viitorul Târgu-Mureşului; în ceea ce priveşte viitorul acestei specialităţi în ţară, sunt foarte sceptic. Poţi pune ziduri şi cele mai tari aparate, dacă nu are cine să le folosească, totul e în zadar…
De ce aţi rămas în România? Nu aţi fost tentat să plecaţi ?
De ce am rămas? Suntem toţi cu valiza la uşă, medicii, în general. Toţi trebuie să ne gândim şi la lucrul ăsta, inclusiv eu. Piaţa de muncă e liberă pentru medicii români. Atunci când am intrat eu pe specializare era un vis aproape irealizabil să mergi în străinătate şi să şi practici… Acum poţi să te duci ca şi chirurg cu acte în regulă, cu contract, şi salariul este foarte mare. La nivelul ăsta e cam 15-20 de mii de euro pe lună, în Germania. În Anglia poate chiar şi mai bine, la fel în Italia, unde am şi oferte, pentru că acolo m-am specializat, la Milano, la Spitalul San Donato. Este locul care mi-a schimbat viaţa.
Eu am început aici un proiect foarte mare, mai avem multe de făcut în continuare şi probabil de-asta nu mă duc afară. Şi-s şi eu aşa, mai comod, îmi vine greu să mă mut, dar până la urmă este vorba de o masă critică de elemente care se adună şi care înclină balanţa.
Ce vă deranjează cel mai mult în activitatea dvs ?
Prostia, în general. Faptul că nu se înţeleg anumite argumente.
Cât durează să pregătiţi un caz având în vedere că de fiecare dată e o problemă nouă ?
Nu sunt două cazuri la fel. Toate trebuiesc judecate în context. Urgenţele neonatale au o particularitate, aceea că pot fi menţinute, cu un tratament bine condus, indiferent de gravitatea afecţiunii, până la operaţie. De multe ori copiii primesc la naştere note mari, 9-10. Problemele apar mai apoi, pentru că ei au o malformaţie, dar e oarecum compensată în general prin canalul arterial persistent. Problemele apar după 2-3-6 ore, după ce se înhide acest canal. Copilul devine brusc cianotic, dispneic şi apare această degringoladă metabolică, hemodinamică şi respiratorie care necesită aşa-zisa resuscitare a nou-născutului. Care implică experienţă, cunoştinţe şi se dobândeşte în clinicile de neonatologie. Există încă o reticenţă a neonatologilor faţă de aceşti copii, vizavi de administrarea anumitor medicamente pentru care nu este experienţă în ţară. Acum un an prostaglandina, care redeschide canalul, era aşa, ceva fantezist: cum să dăm, n-avem, nici nu se găseşte, spuneau. Voiau să îi trimită la Tg. Mureş doar pentru că nu aveau acestă fiolă cu prostin care se pune în perfuzii.
Dacă toţi vin aici, la spital, oricum nici n-am unde să-i pun. Ceea ce solicitam eu era ca măcar centrele importante din ţară, Cluj, Iaşi, Timişoara, Bucureşti, să iniţieze aceste terapii de resuscitare a nou-născuţilor, să-i ţină în viaţă bine, să iniţieze terapia cu prostin, să prevină complicaţiile, infecţiile ş.a.m.d. pentru că la copii este important şi momentul operator.
În primele 2-3 zile după naştere organele nou-născutului nu sunt maturizate, iar riscurile unei intervenţii pe cord deschis sunt foarte mari. Deci ori de câte ori se poate se amână momentul intervenţiei. Momentul operator este la fel de important ca şi diagnosticul, ca şi acurateţea intervenţiei. În cazul transpoziţiei de vase mari, momentul operator se situează undeva între 7 şi 14 zile. Şapte zile acel copil trebuie menţinut, apoi vine la operaţie, se operează şi pleacă înapoi.
Important este diagnosticul, care nici acesta nu este uşor de pus. Pentru că aşa cum nu există o reţea de chirurgie cardiacă pediatrică, nu există nici o reţea de cardiologie pediatrică. Noi suferim în România, tot acest ansamblu este şchiop. Nu există cadiologi, anestezişti, şi atunci se forţează trimiterea acestor copii în străinătate cât mai repede, acolo unde pot fi rezolvate, deoarece la noi există foarte puţini cardiologi capabili să pună un diagnostic şi să efectueze tratamentul corect. Luni vine o transpoziţie de la Bucureşti, ieri a mai venit un caz, la Timişoara sunt încă doi, şi în momentul ăsta lucrăm pe patru paturi din opt. Patru paturi sunt închise pentru că personalul mediu, asistentele, au plecat. Nu mai am cu ce să acopăr două saloane, ci numai unul. În momentul în care îmi vine un transplant, trebuie să închid la copii complet, nu mai operăm nimic din cauza lipsei personalului. Săli am, dar nu am cu ce să-i îngrijesc.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Iulie – August 2011.
