După căderea regimului comunist, Ungaria a transformat sistemul de sănătate centralizat, deținut de stat, într-un sistem mai complex, descentralizat, în care contractele între autoritățile locale și unitățile sanitare au înlocuit controlul direct. Sub influența modelelor francez și german, sistemul de sănătate este acum în cea mai mare parte finanțat prin intermediul asigurărilor sociale. Este un sistem subfinanţat în care pentru orice serviciu cetăţeanul plăteşte, şi în care speranţa sa de viaţă rămâne printre cele mai reduse din Europa.
Fondul Asigurărilor de Sănătate este responsabil pentru finanțarea costurilor medicale în Ungaria. Acesta colectează taxe de asigurare la nivel național și alocă fonduri pentru 19 judeţe care, în schimb, semnează contracte cu furnizorii de servicii de sănătate. Deși autoritățile locale sunt teoretic responsabile de finanțarea serviciilor de sănătate, practic aceasta se realizează prin granturi de la bugetul național. Pe de altă parte, Fondul Asigurărilor de Sănătate este subfinanțat, iar statul este obligat să acopere deficitul. În concluzie, sursa de finanțare a sistemului de sănătate maghiar este reprezentată de o combinație de taxe și fonduri de asigurări sociale.
Acoperirea sistemului de sănătate este universală și oferă acces la toate îngrijirile ambulatorii și intraspitalicești. Cetățenii beneficiază de aceste servicii, indiferent dacă lucrează, sunt șomeri sau pensionari, cheltuielile fiind acoperite de contribuțiile statului. Contribuțiile la sistemul medical sunt plătite de către angajați, care cotizează 6% din venitul lor contribuţie la asigurările de sănătate. Persoanele care nu au automat dreptul la îngrijiri medicale au obligaţia să plătească contribuţii la serviciile de sănătate în valoare de aproximativ 70 de lei pe lună. Angajatorii plătesc 3% din salariul brut pe care îl oferă pentru asigurările de sănătate şi încă 14% contribuţie la sistemul de sănătate. Populația plătește și taxe locale și naționale, ceea ce ajută la finanțarea costurilor cu sănătatea. Pentru anumite servicii, inclusiv pentru medicamente, îngrijiri stomatologice și de recuperare, pacienții suportă diferite coplăți, al căror nivel şi număr au crescut considerabil din 1990 și în prezent reprezintă 18% din totalul finanțării sistemului de sănătate.
În contextul întregului sistem medical, Ministerul Sănătății este principalul organism de reglementare. Fondul Asigurărilor de Sănătate poate stabili independent contracte cu furnizorii de servicii de sănătate și este supervizat de Ministerul de Finanțe, supunându-se, de asemenea, indirect Colegiului Medicilor, organism care reglementează profesia medicală și poate anula contractele medicilor cu Fondul Asigurărilor de Sănătate. Deși la început a fost o organizație autonomă, Fondul Asigurărilor de Sănătate a trecut sub controlul direct al Guvernului în 1998, în urma unor probleme administrative.
Fondul Asigurărilor de Sănătate rambursează cheltuielile furnizorilor de servicii în diferite moduri. Clinicilor ambulatorii din spitale li se plătește un preț pentru fiecare serviciu, iar centrelor medicale care tratează boli cronice sau acute li se rambursează costurile potrivit unui sistem bazat pe diagnostic și pe durata spitalizării. Medicii generaliști pot fi plătiți de către autoritățile locale ca practicieni independenți privați sau prin intermediul spitalelor locale.
Internarea pacienților, “profitabilă” pentru spitale
Oricum, majoritatea (77%) medicilor generaliști preferă să încheie contracte cu Fondul Asigurărilor de Sănătate, modalitate prin care li se plătește o sumă bazată pe activitate și pe numărul de pacienți înscriși pe lista lor. Ca rezultat, medicii generaliști sunt tentați să trimită mai departe pacienții pentru a fi consultați de către specialiști, ceea ce îi face ineficienți ca şi “gatekeepers” ai sistemului. Astfel, deși teoretic posibilitatea de a alege un medic de familie și competiția între aceștia ar fi în favoarea pacienților, sistemul de plată a medicilor nu îi motivează să încerce să își îngrijească mai bine pacienții. De asemenea, în spitale, nu este ales tipul de tratament cel mai bun pentru pacient, ci mai degrabă cel care aduce câștiguri mai mari unității sanitare, schema de plată pentru fiecare serviciu în parte descurajând tratamentul ambulatoriu și încurajându-l pe cel în spital, mai complex, și deci mai avantajos financiar.
Majoritatea unităţilor sanitare, deţinute de autorităţile locale
În sistemul medical din Ungaria, cea mai mare parte a unităților sanitare sunt deținute de autoritățile locale. Municipalitățile dețin clinicile de îngrijire primară și ambulatorie, în timp ce spitalele municipale oferă îngrijire secundară. Autoritățile județene gestionează spitalele județene, responsabile de îngrijirea secundară și terțiară. De asemenea, continuă să funcționeze și spitale deținute de biserică, dar majoritatea operează prin intermediul finanțării din partea Fondului Asigurărilor de Sănătate. Cea mai mare parte a farmaciilor sunt privatizate, însă, per total, rolul mediului privat în cadrul sistemului de sănătate este minim. Statul deţine spitalele universitare și pe cele specializate, dar cea mai mare parte a îngrijirilor medicale din Ungaria se realizează prin intermediul unităților deținute de autoritățile locale.
Număr mare de medici, deficit de asistente
Ca și în celelalte state foste-comuniste din Europa Centrală și de Est, sistemul de sănătate din Ungaria este unul greoi. Reformele s-au concentrat pe scăderea numărului paturilor de spital, dar nu au reușit reducerea costurilor pentru că infrastructura spitalicească (inclusiv personalul și numărul de unități) a rămas neschimbată. În contrast cu numărul mare al medicilor există un deficit de asistente medicale. Această situație conduce la o utilizare nepotrivită a resurselor sistemului, datorită faptului că medicii sunt nevoiți de multe ori să îndeplinească și sarcinile asistentelor medicale.
Programul pilot referitor la gestionarea îngrijirii, introdus în 1999, își propune să monitorizeze și să controleze performanțele unităților sanitare și să influențeze comportamentul legat de îngrijire. Astfel, unui furnizor de servicii de sănătate îi este alocat un buget estimativ în funcție de numărul de pacienți și ajustat potrivit numărului și structurii populației locale. Dacă unitatea respectivă cheltuiește mai puțin decât acest buget, surplusul i se oferă pentru a-și recompensa angajații. Potrivit europe-cities.com, programul pare că a generat reducerea cheltuielilor fără să fi schimbat tiparele existente de finanțare și furnizare a serviciilor de sănătate.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Mai 2011
