Dr. Adina Boţoroga
psihoterapeut
Probabil că mulți dintre noi am experimentat cel puțin o dată acest tip de relație, în calitate de pacient sau de aparținător, și am rămas dezamăgiți. Nu voi face referire la sistemul sanitar privat sau la cabinetele medicale individuale, ci la sistemul sanitar de stat, extrem de bulversat de politici sanitare incoerente, uneori sinucigașe, în care personalul medical trebuie să funcționeze în regim de avarie. Un procentaj destul de ridicat dintre angajați nu a fost instruit din punct de vedere psihologic în ceea ce privește relația cu pacienții. Drept consecință, tipurile de comunicare sunt în mare parte dependente de tipurile de personalitate, de statusul socio-cultural și de experiența personală în acest domeniu de activitate.
Relația pacient-medic ocupă azi un loc deosebit – chiar preponderent – în programele de formare din primul ciclu al facultăților de medicină și din cel de rezidențiat (ciclul trei), îndeosebi în SUA, dar și în țările vest-europene. Abilitățile comunicaționale ale medicului și capacitatea sa de dăruire oferă relației pacient-medic o perspectivă psihologică modernă. Existenţa unei relaţii terapeutice sincere, bazate pe empatie, reprezintă un mediu suportiv care facilitează exprimarea emoţională a reacţiilor pacientului. De aceea, este importantă dezvoltarea capacităţilor de comunicare în relaţia medic-pacient. Medicii cu inteligență emoțională crescută dau dovadă de sensibilitate faţă de pacienți şi sunt dispuşi să facă efortul de a le înţelege comportamentul și de a percepe emoţiile interioare ale acestora.
Indiferent de situația socială sau materială omul bolnav constituie o categorie aparte. Ce înseamnă comportamentul de bolnav? Acest concept include următoarele caracteristici: recunoaşterea şi interpretarea simptomelor, asumarea rolului de bolnav, consultarea medicului şi acceptarea tratamentului, recuperarea din starea de boală. Persoana bolnavă, prin asumarea unui nou rol impus de situaţia de criză, apărută deseori inopinat şi pentru care de cele mai multe ori nu este pregătită să îi facă faţă, are nevoi speciale. Cunoscând nevoile pacientului, familia şi personalul medical (cu atât mai mult psihologul din mediul clinic) pot facilita adaptarea sa la rolul de bolnav.
Nevoile pacientului sunt: de a fi înţeles, de a fi informat, de a-i fi redusă anxietatea, de a fi respectat, de a se simţi în siguranţă, de a avea control, de a-şi păstra demnitatea. În mare parte se încearcă satisfacerea acestora, dar oare de către tot personalul? Și toți pacienții sunt, la externalizare, mulțumiți sub acest aspect?
Mihaly Balint, psihanalist englez, a intuit corect importanța relației medic-pacient, încurajând medicul să privească în sine și în pacientul din fața sa, să fie conștient de marea putere a cuvântului, a atitudinilor, și să utilizeze cu abilitate această punte relațională. El a demonstrat, încă din secolul trecut, că tulburarea de comunicare dintre pacient și medic poate compromite actul vindecării și acest lucru se poate rezolva prin două metode: una de conversie a bolnavului la limbajul medicului (funcția apostolică) și, a doua, de transpunere a medicului în situația pacientului (terapie activă).
Numărul mare de pacienți și, implicit, numărul crescut de consultații duc la creșterea timpului de așteptare și scăderea efectivă a timpului petrecut alături de pacient. Lipsa asistentelor duce la petrecerea celui mai îndelungat timp în compania altor pacienți și cel mult a personalului auxiliar. Sindromul Burnout, prezent la marea majoritate a personalului medical, este negat sau, mai grav, ignorat. Câți dintre medici pun în practică pașii ascultării active: reflectarea emoţiilor sau a conţinutului discursului exprimat de cealaltă persoană, cu acceptarea poziţiei celuilalt, exprimarea propriei poziţii, explorarea alternativelor (brainstorming, evaluarea argumentelor pro şi contra, ierarhizarea eficienţei alternativelor)?! Cât timp mai au la dispoziție medicii pentru a studia comportamentul non-verbal al pacientului? Care este procentajul real de medici care cunosc temeinic modul în care se construiește o relație terapeutică? Iar despre abilitatea de a implica pacientul în deciziile medicale pentru a crește complianța acestuia la recomandările primite, aproape că ne este teamă să aflăm.
Timpul alocat explicării diagnosticului și a opțiunilor de tratament este redus și aproape inexistent pentru identificarea resurselor psihologice ale pacienților. În specialitățile chirurgicale situația diferă oarecum. Pacienții sunt mult mai anxioși, în special în stadiul preoperator. Operația înseamnă risc, iar psihologia pacientului suferă mutații, totul gravitează în jurul reușitei sau al eșecului operației. Pe de altă parte crește și presiunea psihologică a chirurgului, exponențial cu numărul de intervenții și gravitatea acestora din ziua respectivă. Chirurgul practică o psihoterapie sugestivă având competență, complianță, fiind investit cu încredere deoarece știe să acționeze în situații limită. Cu empatie sau nu, mesajul sugestiv, accesibil bolnavului, rezonează de cele mai multe ori cu acesta și cu convingerile lui, astfel încât pacientul își mobilizează resursele psihologice. Ce se întâmplă cu acei medici care aplică tipul de comunicare cunoscut în psihoterapie ca “tehnica paradoxală”, în care pacientul uită de boală mutându-și atenția pe imaginea de sine sau, mai grav, rămâne cu două traume: una fizică și una psihică?!
De multe ori pacientul îl investește pe medic cu toată credința văzându-l un salvator, atribuindu-i puteri supranaturale, manifestând față de acesta o atitudine de obediență. Iar medicul se complace în acest rol. Conștientizarea apropierii morții îl transformă pe omul aflat în spatele bolii, experiențele interioare ale acestuia devenind uneori ireversibile.
Inteligența emoțională în binomul medic-pacient
Binomul medic-pacient trebuie să se bazeze pe comunicare armonioasă. Fiecare persoană are o experienţă unică asupra propriei boli/patologii, iar cea mai eficientă modalitate de vindecare include concentrarea pe motivaţiile, valorile şi nevoile pacientului. Credințele și emoțiile experimentate în timpul bolii influențează procesul de vindecare. Schimbarea tiparului de abordare a pacientului, cu centrarea pe pacient și nu pe boală, modifică pozitiv rezultatele tratamentelor.
Ce s-ar întâmpla dacă pesonalul medical ar conștientiza că există o altă perspectivă de abordare a relațiilor cu bolnavii, în care abilitatea de comunicare, de dăruire și de reconsiderare a celui ce este pe moment pacient ar deveni prioritară? Cum ar fi dacă fiecare pacient ar fi privit ca o entitate completă, cu trup, minte și suflet?!
Emoțiile experimentate de pacienți sunt intense, dar predomină cele negative, dintre care una se detașează net, și anume frica: frica de spital, de halatul alb, frica de injecții sau bisturiu, frica de suferință, frica de a rămâne handicapat, frici care conțin conștient sau inconștient frica de moarte. Dr. Herbert Bensob, de la Universitatea Harvard, demonstrează prin studii imagistice complexe cum activarea cortexului insular dată de frică produce tulburări de ritm până la fibrilație ventriculară și creșterea tensiunii arteriale, insistând în favoarea unei atitudini pozitive, plină de încredere în comunicarea cu pacienții.
Dr. Albert Newberg, de la Universitatea Pennsylvania, prin studii de imagistică și cartografiere cerebrală, a demonstrat cum frica intensă determină creșterea fluxului sangvin către amigdală (principalul centru al fricii din creier), întrerupând comunicarea cu cortexul cingular anterior. Efectul este reacția imediată, inconștientă.
Neurospecialistul Joseph Le Doux, de la Centrul de Ştiinţe Neurale de la Universitatea din New York, a arătat rolul nucleului amigdalian în arhitectura creierului, nucleu care devine un fel de santinelă emoţională capabilă să blocheze creierul. Studiul a arătat cum merg semnalele senzoriale de la ochi sau urechi în talamus şi apoi, printr-o singură sinapsă, la nucleul amigdalian, iar un al doilea semnal pleacă de la talamus la neocortex. Acest circuit arată de ce nucleul amigdalian poate reacţiona înaintea neocortexului (înaintea gândirii), explicând de ce emoţia poate copleşi rațiunea.
Informarea personalului medical despre comunicarea verbală, dar mai ales despre cea non-verbală, despre inteligența emoțională (EQ) și conștientizarea importanței acesteia alături de inteligența cognitivă (IQ) ar determina modificări esențiale în relațiile cu pacienții. În SUA se predă inteligența emoțională la copiii de gimnaziu, care sunt învățați să recunoască o emoție, să o simtă, să știe să o gestioneze în relație cu propria persoană și cu cei din jur. Instruirea personalului medical în legătură cu teoriile și tehnicile inteligenței emoționale i-ar ajuta pe mulți să-și gestioneze emoțiile fără să riște desensibilizarea sau, mai grav, traumatizarea psihică. Folosind eficient componentele inteligenței emoționale (conștiința de sine, empatia și sensibilitatea față de semnalele comunicării cu pacienții) medicii ar putea înlocui gândurile negative prezente frecvent la pacienți cu gânduri pozitive, demonstrat fiind că acestea pot diminua simptomatologia clinică.
Efectul placebo și noncebo în procesul de vindecare
Bruce H. Lipton demonstrează în “Biologia credinței” importanța efectelor de tip placebo și noncebo asupra procesului de vindecare a pacienților, precum și modul în care acestea sunt gestionate de către medici în comunicarea cu pacienții. El este convins că sistemele noastre biologice sunt controlate de credințe, iar studiile făcute asupra efectului placebo, dar și asupra efectului noncebo, arată cum credințele influențează biologia mitocondriei celulare (considerată creierul celulei) și au deci impact asupra sănătății individului. Revelația a avut-o după 12 ani de cercetare în biologia moleculară, când și-a dat seama că mitocondria aflată în membrana celulei poate programa nucleul în care se află ADN-ul – de aceea, membrana celulară a fost numită membrană magică. Dr. Bruce Lipton este de părere că efectul placebo ar trebui studiat în facultate și ar trebui să fie intens cercetat în procesele de vindecare. Efectul noncebo, mai puțin cunoscut în lumea medicală, este mult mai puternic și mai periculos decât cel placebo, iar ariile corticale activate sunt diferite. Ambele efecte demonstrează cum credințele pozitive sau negative au impact asupra sănătății.
Demostrațiile științifice ale prof. dr. Jeffrey Schwartz (UCLA), cu privire la efectul cuantic zeno în tratarea pacienților cu tulburări obsesiv- compulsive arată, prin studii imagistice, cum atenția poate influența modul în care funcționează creierul uman. El a tratat numeroşi pacienţi cu tulburare obsesiv-compulsivă la care studiile de imagistică cerebrală arătau o hiperactivitate la nivelul cortexului fronto-orbital şi a corpilor striaţi. În loc să le dea medicamente, a folosit tehnica celor patru pași: redenumire, reatribuire, reorientare și reevaluare și meditația atenţiei conştiente. Neuroimagistica de control a arătat că activitatea de la nivelul cortexului fronto-orbital şi a corpilor striaţi ce formează reţeaua îngrijorării a scăzut spectaculos în comparaţie cu nivelul de dinaintea aplicării acestei terapii.
Dacă aceste tehnici au fost validate științific în tratarea pacienților cu tulburări obsesiv-compulsive, mă întreb cât sunt de dispuși medicii să exprimenteze folosirea acestora în comunicarea cu pacientul, nu ca substitut terapeutic, ci ca modalitate de a crește complianța pacientului la tratament, având efect sinergic cu terapia alopată?! Modelarea unei atitudini pozitive și pline de optimism, încredere și speranță poate mobiliza spectaculos resursele de vindecare ale organismului. Tot ceea ce ne înconjoară este făcut din atomi sau din particule subatomice, cu proprietăţi dintre cele mai subtile. Conform medicinii holistice, pacientul trebuie înțeles şi tratat în funcţie de un ansamblu de factori: fizici, emoționali, sociali, spirituali și economici. Tratamentul holistic înseamnă să vindeci concomitent trupul și sufletul, prin toate mijloacele. De aceea, când se dorește tratarea unei afecțiuni, trebuie să se țină cont de toate aspectele din viața bolnavului, inclusiv de emoțiile cu care acesta se confruntă.
Renumitul cardiolog dr. Bernard Lown, laureatul Premiului Nobel pentru pace și inventatorul defibrilatorului, amintește în lucrarea “Arta pierdută a vindecării” de importanța cuvintelor în procesul de vindecare a pacientului, arătând că acestea pot acționa ca o sabie cu două tăișuri: pot vindeca și pot răni deopotrivă.
Competența profesională în medicină, ajutată enorm de aportul ingineriilor tehnologice, nu mai este suficientă date fiind noile maladii cu mult mai subtile care afectează echilibrele energetice și psiho-somatice ale ființei umane. Saltul de competență tehnică și științifică trebuie dublat de modificarea comportamentală, de o nouă înțelegere a raporturilor umane în general și a relațiilor medic-pacient în particular.
tulburarea de comunicare dintre pacient și medic poate compromite actul vindecării
