Vlad Ratziu este profesor la Universitatea “Pierre şi Marie Curie” din Paris şi la Spitalul Pitie Salpetriere, fiind implicat în activitatea de cercetare a afecţiunilor ficatului, în special a steatozei hepatice non-alcoolice și a hepatitelor virale. Prezent în Bucureşti la Congresul de Hepatologie organizat de Fundaţia “acad. Marin Voiculescu”, Vlad Ratziu a apreciat nivelul înalt al manifestărilor ştiinţifice din România şi deschiderea europeană a medicinei locale, considerând însă că, în cercetare, medicii români trebuie să mizeze mult mai mult pe aportul ştiinţific original. >>>
Care a fost parcursul dvs. profesional ?
Am plecat din România în 1981, am terminat Facultatea de medicină la Paris, am făcut patru ani de internat (n. red – specializarea), apoi doi ani în SUA (‘94-‘96), un postdoctorat în cercetare de laborator, la University of California, San Francisco, unde am lucrat pe nişte proiecte în legătură cu mecanismul fibrozei hepatice. În ’96 am început activitatea clinică la Paris, din ’96 sunt medic specialist în hepato-gastro-enterologie.
Vă consideraţi francez sau român ?
Pe aici, prin faţă pe la Intercontinental, treceam ca să merg la Şcoala nr. 19, unde învăţam. Mi-e greu să răspund, pentru că am locuit în trei ţări – în România până la 15 ani, în Franţa, în SUA pentru doi ani, plus multe vacanţe şi congrese petrecute în străinătate. Aş prefera să spun că încerc să înţeleg şi să iau ce-i mai bun din cultura occidentală, pentru că există o moştenire universală a civilizaţiei europene şi americane în spiritul căreia suntem formați. M-aş defini acum mai mult ca francez, pentru că mare parte a vieţii am petrecut-o în Franţa, dar sunt foarte mulţumit de anumite aspecte ale educaţiei mele făcute în România precum şi de alte aspecte, câştigate din alte ţări.
Ce faceţi acum ?
Ca medic într-un spital parizian avem cel puţin trei câmpuri de acţiune: medicina clinică, cercetarea şi învăţământul. Medicina clinică cere multă dedicație ca efort și timp pentru pacienți și familii și multă exigență de sine, pentru a nu te mulțumi cu lucrurile făcute incomplet. Respectul față de bolnavi, indiferent de statut și de condiția lor, dorința de a-i ajuta cu adevărat și energia depusă pentru a rezolva problemele la maximul capabilităților sunt esențiale pentru a rămâne fidel misiunii medicale. În schimb, în sistemul universitar activitatea de cercetare şi cea de publicare a rezultatelor cercetării au o pondere din ce în ce mai mare şi sunt de o importanţă capitală.
Care sunt domeniile dvs. de cercetare ?
Axele noastre de cercetare se extind pe multiple aspecte ale bolilor hepatice: fibroza şi tratamentul hepatitelor virale şi studiul steato-hepatitei metabolice şi al carcinomului hepatocelular.
Cum se pun în Franţa problemele legate de finanţarea proiectelor de cercetare ?
Încercăm să menţinem echilibrul între cercetarea universitară şi cea finanţată de industrie. Suntem un mare centru specializat în tratamentul hepatitelor virale, al cancerului hepatic şi al steato-hepatitelor non-alcoolice, şi în aceeaşi măsură participăm la mai multe protocoale internaţionale de tratament.
Din păcate fondurile publice pentru activitatea de cercetare sunt destul de reduse în Franţa şi depindem foarte mult de fondurile proprii şi de alte resurse.
Coordonez un consorţiu european de 15 centre partenere în cadrul unui proiect pentru studiul steato-hepatitei non-alcoolice, studiu finanţat de Comunitatea Europeană în cadrul programului FP7. Studiul a început în 2010, iar finanţarea, de aproximativ 6 milioane de euro, este acordată pentru următorii trei ani. Dorim să punem bazele unei viitoare reţele europene de cercetare colaborativă în acest domeniu şi după cei trei ani să facem această structură perenă.
Tot în această ordine de idei menţionez faptul că am propus cu mare entuziasm participarea unor centre româneşti în cadrul unor studii terapeutice finanţate de industrie în domeniul steato-hepatitelor non-alcoolice. Deşi au demarat cu întârziere – un an faţă de alte centre din cadrul studiului -, câteva din centrele româneşti cele mai importante s-au plasat în primii trei recrutori în acest studiu clinic. Aş menţiona centrele de la Fundeni şi de la Institutul “Matei Balş”. Este vorba de un studiu de fază 2, care include 100 de pacienţi europeni.
Subliniez necesitatea de a include centre româneşti în trialurile internaţionale şi ar trebui să-i încurajăm să includă pacienţi români. Consider că există un potenţial mult mai mare decât în momentul de faţă. Cred că e important să achiziţioneze în special o stare de spirit, care să însemne interesul dirijat către cercetarea de vârf, către competiția internațională în domeniul cunoașterii și inovării. Este important să sensibilizăm centrele româneşti să facă cercetare şi să facă din asta una din priorităţile lor. Inițierea de tratamente într-un cadru experimental trebuie să devină mai răspândită și mai ușor acceptată de pacienți și de doctorii lor.
Aveți colaboratori români ?
În afara studiilor clinice, avem numeroase colaborări pe mai multe nivele. Mulţi studenţi sunt în stagiu la noi, îşi completează formarea în specialitate şi o parte dintre ei conduc studii clinice în departamentul nostru. Avem colaborări şi cu centre româneşti în domeniul validării testelor diagnostice în histopatologie prin eforturile companiei Biopredictive – o companie franceză de biotehnologie, şi în special a d-nei dr. Mona Munteanu, care lucrează la Paris pentru această companie.
Câțiva dintre pacienţii mei vin din România. Mulţi sunt îndrumaţi la clinica noastră pentru a doua opinie, ceea ce ne dă ocazia să stabilim o colaborare cu centrele româneşti care îi trimit. Vedem pacienţii, dar rămânem în contact cu medicii care ni i-au trimis, și care continuă să-i urmărească în România.
Cum apreciaţi fenomenul plecării medicilor ?
Plecarea medicilor nu e o problemă, ci faptul că nu se mai întorc. Sistemul românesc s-a deschis mult faţă de cum era anterior, schimbul de informaţii, contactul direct la conferinţe şi presa specializată sunt mult mai dezvoltate şi asta e un lucru bun. Mai mulţi studenţi vin în spitalele franceze pentru a se perfecţiona în specializarea pe care o au, ceea ce e, de asemenea, un fapt bun. Problema esenţială mi se pare că stă în faptul că nu au suficiente stimulente pentru a reveni şi a exersa şi aplica în România cunoştinţele sau metodele achiziţionate în afară. Şi, în mod sigur, unul din factorii cei mai importanţi este reprezentat de salariile excesiv de scăzute ale corpului medical.
În Franţa doctorii au posibilitatea de a lucra în spitalele publice (pentru majoritatea activității lor) și în același timp pot acorda consultații private în cadrul spitalului. O fracțiune din beneficiile acestei activități liberale va fi preluată de spital. Justificarea majoră acestei posibilități de exercițiu mixt este de a menţine medicii în spitalele publice.
Momente fericite ? Momente grele ?
Momentele fericite sunt legate de satisfacţia pacienţilor şi de aprecierea pe care o avem de la ei. Câteodată se leagă şi de nişte avansuri în cercetare şi în publicarea unor date noi. Primele două articole pe care le-am avut în publicaţii majore au fost unul în domeniul cercetării de laborator, în 1998, apărut în Proceedings of National Academy of Science, şi celălalt a fost un studiu iniţiat de mine şi publicat în 2000 în Gastroenterology, prima revistă din specialitate care ne-a permis să ne facem cunoscuți în acest domeniu de cercetare.
Momentele grele au fost legate de incertitudinea carierei şi a posturilor disponibile, şi de dificultatea de a putea asimila multiplele noutăţi şi cunoştinţe care apar în specialitatea mea. Ca întotdeauna, momentele de descurajare apar atunci când rezultatele nu sunt cele aşteptate. În activitatea clinică decepțiile vin din eșecurile pe care le avem cu bolile severe ale unor pacienți.
Delia Budurcă
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
