Pentru o înţelegere mai bună a acestui articol consider că este necesară o clarificare a definiţiei termenului de acreditare pentru a elimina confuzia ce se face uneori cu “autorizarea” sau “certificarea”. Chiar pe plan internaţional se fac astfel de confuzii. De exemplu, în multe ţări europene medicii sunt „acreditaţi” pentru a desfăşura o activitate într-o anumită specialitate, iar “acreditarea” instituţiilor este de multe ori obligatorie. Deoarece certificarea organizaţiilor recunoscută de ISO (Organizaţia Internaţională pentru Standarde) poate fi, de asemenea, “acreditată”, există trei înţelesuri diferite ale acreditării:
1. Recunoaşterea unor studii de specialitate de către organizaţii profesionale (există încă din sec. XIX)
2. Recunoaşterea furnizării de servicii de către un consorţiu de clinici şi manageri (există din 1917)
3. Recunoaşterea competenţei unei agenţii de a certifica pe cei ce îngrijesc sănătatea (făcută de ISO din 1946)
După Rooney şi van Ostenberg (1999) acreditarea este procesul formal prin care o agenţie recunoscută, de obicei organizaţie non-guvernamentală, evaluează şi recunoaşte că o organizaţie de îngrijire a sănătăţii îndeplineşte standardele publicate.
Autorizarea este procesul prin care o autoritate guvernamentală permite unui practician individual sau unei organizaţii de a face operaţiuni sau de a se angaja într-o operaţie sau profesie. Scopul autorizării este de a proteja sănătatea publică şi siguranţa pacienţilor.
Certificarea este foarte aproape de acreditare, în sensul că există un set de standarde faţă de care o organizaţie este evaluată. De obicei, aceste standarde se referă la practica profesională, considerând că se îndeplinesc condiţiile pentru utilizarea unei anumite tehnici de diagnostic sau tratament. Acest lucru este făcut de Ministerul Sănătăţii care autorizează unele spitale (şi alte organizaţii de îngrijire a sănătăţii) pentru a efectua anumite proceduri, ţinând seama atât de îndeplinirea standardelor cât şi de cererea şi posibilităţile de finanţare a unor astfel de servicii. De exemplu, multe spitale din Olanda pot efectua transplant de organe, dar Ministerul Sănătăţii autorizează un număr limitat, fapt justificat nu numai prin raţionalizarea utilizării resurselor, dar şi prin nevoia de-a asigura acestor centre un volum suficient de cazuri pentru menţinerea competenţei personalului şi, eventual, a realizării a ceea ce se cheamă economie de scală (economy of scale).
Categorizarea se autodefineşte şi constă în folosirea unui set de standarde pentru a grupa servicii, organizaţii sau profesionişti în diferite clase omogene.
Dr. Mircea Olteanu, prim vicepreședinte al Asociației Spitalelor din România
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
