Cristian Vlădescu, directorul general al Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management Sanitar (SNSPMS), spune că ar trebui să avem organisme funcţionale de monitorizare la nivel sanitar – aşa-numita medicină bazată pe dovezi –, un prim pas fiind făcut în cadrul Şcolii, unde au fost făcute primele Ghiduri naţionale de diagnostic şi tratament pentru primele zece patologii. În ceea ce priveşte personalul, salariile mai bune, o politică naţională de recrutare şi atragerea de personal din afara sistemului ar proteja resursa umană rară, respectiv medicii şi asistentele
– Sunteţi directorul general al SNSPMS şi una dintre personalităţile cu cea mai vastă experienţă în domeniul managementului sanitar. Cum aţi diagnostica sistemul de sănătate românesc ?
– Într-un raport al comisiei prezidenţiale pe care l-am coordonat sunt cuprinse câteva lucruri: o analiză a sistemului şi o serie de soluţii. În esenţă, cred că problemele din sistemul sanitar sunt pe mai multe paliere: primul este cel al resurselor umane. România a intrat în anii ‘90 cu cel mai mic număr de cadre medicale raportat la totalul populaţiei din Europa, nu din UE. După aderare, situaţia nu s-a îmbunătăţit, indicatorii arată acelaşi lucru: faţă de media Uniunii Europene, România are cu 40% mai puţini medici la 1 000 de locuitori. Proporţia redusă se menţine pentru toate categoriile de cadre medicale. Fireşte, lucrul acesta duce la probleme de accesibilitate. Nu doar că numărul cadrelor medicale este redus, dar şi distribuţia lor este inegală. Există zone întregi care nu au nici un fel de medic, sunt 100 de localităţi care nu au nici un medic – din statisticile pe 2009 – şi multe alte zone fără specialităţi.
O altă problemă o constituie organizarea şi finanţarea – care, comparativ cu media UE, este foarte mică. România alocă aproximativ 4% din PIB pentru sănătate, iar Franţa foloseşte 10‑11% din PIB, din care 6,5% din PIB sunt asigurările obligatorii. La noi, majoritatea banilor vin de la sistemul de asigurări sociale la care contribuie doar 5 milioane din întreaga populaţie a României, de aproape 22 de milioane de locuitori. Aceasta înseamnă că numai cam un sfert din populaţie sunt contributori, însă banii sunt utilizaţi de întreaga populaţie. Vorbim de o subfinanţare a sistemului, media în UE fiind de 7-8% din PIB.
Se mai pune şi problema eficienţei utilizării acestor bani şi din acest punct de vedere este păcat că nu avem organisme funcţionale de monitorizare la nivel de sistem sanitar – aşa-numita medicină bazată pe dovezi. Ar trebui să se analizeze cât din tot ceea ce se face astăzi în România este bazat pe dovezi, cât pe medicina tradiţională şi cât pe păreri mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Banca Mondială, printre alte cerinţe, a solicitat şi implementarea unui sistem de evaluare a tehnologiilor medicale, care să facă două lucruri: să vadă ce funcţionează la nivel global şi, din ceea ce funcţionează, să aleagă ce putem prelua noi, având în vedere resursele locale reduse, atât umane cât şi financiare. O parte din acestea le-am dezvoltat începând cu anul trecut inclusiv în cadrul şcolii, când am făcut primele zece ghiduri naţionale de diagnostic şi tratament pentru primele zece patologii, atât ca frecvenţă, cât şi ca gravitate şi costuri.
– Şcoala pe care o conduceţi oferă cursuri de formare de nivel european. În acelaşi timp se pune problema nevoii unui număr tot mai mare de cadre medicale competente. Cum stimulaţi cadrele medicale să urmeze cursurile SNSPMS ?
– Sunt mai multe abordări. De aproximativ patru ani, exista o cerinţă pentru ocuparea mai multor funcţii în sistem, şi şcoala era una din instituţiile care venea în întâmpinarea acestei cerinţe. SNSPMS a fost dezvoltată din 1991 ca un proiect al Băncii Mondiale. De atunci, un consorţiu de şcoli au venit şi au predat aici de la începutul anilor ’90, pentru a o dezvolta. Curricula cuprinde acum un pachet complex de cursuri de management ce diferă atât ca durată, cât şi ca specialitate.
Separat, şcoala are posibilitatea legală de a face şi cursuri de master, o formă de învăţământ la care ar avea acces şi persoanele care nu sunt medici, aşa cum este obligatoriu pentru atestate. Lărgim astfel aria celor care vor să lucreze în sistem. Lucru necesar dacă vrem să nu folosim resurse rare, specializate, în poziţii care nu trebuie ocupate neapărat de persoane care au terminat Facultatea de medicină. SNSMPS şcolarizează anual câteva sute de specialişti nu doar în Bucureşti, dar şi în centrele partenere din ţară, în esenţă în marile universităţi.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
Interviu realizat de Johana Toma