Doctorul Nicolae Bacalbașa, anestezist și profesor universitar, a făcut celebru Galațiul în jurnalele de știri, explicând cu umor și detașare, dar și cu căldură umană, cazurile deosebite, și nu puține, care apar la Galați. Descendent al unei familii bogate din Basarabia, dr. Bacalbașa a trecut prin purgatoriul comunismului. Spune că și-a eliminat frica, dar și-a și dezvoltat mecanismele de apărare împotriva agresiunilor vremii și ale oamenilor. Consideră că putem îmbunătăți major lucrurile în sănătate dacă definim nevoile în funcție de resurse și le ierarhizăm pe baza priorităților reale! Un curaj care ne lipsește de 20 de ani!
Spuneaţi într-un interviu că dvs nu vă este frică. De ce nu vă este frică ?
Eu mi-am epuizat capitalul de frică prin supraconsum. Există o schiţă a lui Hemingway, “Scurta şi fericita viaţă a lui Francis Macomber”, care e un tip dominat de frică. Şi la un moment dat sunt atacaţi de un bivol sălbatic. Şi Francis Macomber descoperă în clipa aceea că e un individ curajos, reuşeşte să-l împuşte, se transformă, şi în următoarele minute îl împuşcă nevasta, care a înţeles că se află în faţa unui alt om, că relaţia ei de familie devine o altă relaţie, care nu îi convenea şi care devine periculoasă.
M-am născut ca nepot de moşieri din Basarabia, cu un bunic senator care a fost ucis în ‘40 când au intrat sovieticii în această provincie românească, cu părinţi intelectuali în condiţiile în care la Constanţa, când am dat la liceu, un oarecare Vâlcu, croitor bulgar, care nu ştia româneşte şi care se ocupa cu spionajul în cadrul Cominternului, trimis aici întâi ca să organizeze spionajul, apoi prim-secretar al regiunii Dobrogea şi în final şef al Comitetului de partid, a dat ordin ca nici un copil de intelectual să nu intre la Liceul “Mircea cel Bătrân”. Deci, de ce să-mi fie frică?!
Şi n-aţi intrat la „Mircea cel Bătrân” ?
Am intrat pentru că ordinul era verbal, nu scris, şi câţiva oameni nu l-au respectat. Numele acestor oameni e uitat, n-au statuie, şi poporul român pare uneori laş şi colaboraţionist, tocmai pentru că uneori gesturi de mare relevanţă şi de mare curaj sunt total necunoscute sau ignorate cu bună ştiinţă tocmai pentru a nu intra în opoziţie flagrantă cu gesturile altora.
Care a fost momentul bivolului sălbatic în viaţa dvs ?
Momentul bivolului sălbatic a fost după Revoluţie – despre care am înţeles perfect că e o lovitură de stat şi nimic mai mult – când am văzut scris pe un perete “Moarte comunismului!”. Şi mi s-a ridicat părul de frică, pentru că frica intrase adânc în mine. Am fost turnat copios. Am vrut, la Revoluţie, să mă duc să iau gâtul unui coleg de liceu care m-a turnat pe mine şi pe frate-meu geamăn în legătură cu pământurile din Basarabia şi cu mai multe alte elemente care ne făceau incompatibili cu acea minunată calitate de UTM-işti! Ne-au şi dat afară din UTM! Nu aş fi intrat la medicină sub nici o formă în condiţiile astea! Şi cu două săptămâni înainte ca să fie mult prea târziu, al doilea om din regiune, preşedintele Sfatului Popular Regional, a făcut o hepatită gravă şi a ajuns la maică-mea, care era şefa secţiei de contagioase. Şi atunci ne-au adus carnetele de UTM acasă!
Când am văzut scris “Moarte comunismului!”, a început să se tulbure că se poate şi altfel. Copil am văzut canalul lui Dej, era lângă calea ferată către Bucureşti. Mă jucam când eram copil în curtea spitalului din Constanţa şi am văzut cum au fost aduşi tineri studenţi și deţinuţi politici infectați cu leptospiroză. Au fost sute. Am înţeles că pot fi anihilat fizic, că poţi să dispari! Preţul omului era nimic, delaţiunea era în floare, şi trebuia să faci pe prostul – artă pe care mi-am însuşit-o la perfecţie – şi să fii uşor schizoid ca să poţi rezista, neimplicându-te. Sau mai exista o soluţie: să devii turnător, colaborator până în pânzele albe, dispus oricând la orice. Ceea ce nu intra în sfera mea de opţiuni.
Deci depăşirea fricii vine de fapt din ura care a ieşit din ţâţâni, din scârba faţă de tine însuţi ca element înfricoşat, din revalorizarea vieţii tale, care altfel devine un nonsens, şi cred că e un fenomen care trebuie studiat, pentru că toate dictaturile şi domniile lepădăturilor, la diverse nivele şi sub diverse forme, sunt ameninţate de ieşirea asta din frica controlată, difuză. Este o imensă eliberare, este scurta fericire a lui Francis Macomber. Devine altul, şi, devenind altul, incomodează!
Spuneaţi că forţa dvs stă şi în faptul că nu aveţi avere ?
Forţa mea stă în faptul că nu am avere, prin aceea că nu sunt un tip şantajabil. Eu nu sunt fericit că n-am avere. N-am avere pentru că nu am fost apt să transgresez anumite limite personale pentru a o face. Să nu credeţi că nu mi s-au propus 50.000 de euro ca să privatizez cantina la spital – cu riscul de a sta cu frica că ăla mă toarnă, pe de o parte, şi cu riscul că dacă ăla îţi dă ceva, o face cu riscul ca să facă o excrocherie şi cu riscul că ăla dacă o face, o face ca să las pe drumuri 1000 de oameni. În momentul în care ai făcut compromisul, ţi s-a băgat belciugul în nas şi te duce oriunde. Oricine poate apuca acest belciug. Ţi-ai vândut libertatea personală! Sentimentul de libertate personală este o formă a selfului – lipsa sa este o mutilare pe care poţi să o resimţi, poţi să nu o resimţi, dar există!
Dar umorul? Sunteţi un optimist, consideraţi că lucrurile se pot schimba? Sau natura este general umană şi nu se schimbă decât epoca ?
Un ofiţer de marină, cu care am navigat când eram medic de vas, mi-a spus: comunismul este nemuritor! Pentru că reprezintă lichelismul din om, iar lichelismul este nemuritor. Din păcate!
Toate -ismele, de fapt, sunt moduri de acoperire teoretică a golăniei constante, ierarhizărilor permanente, în curs de schimbare, ale unei fiinţe profund imorale numite om. Deci nu sunt nici măcar optimist, nici pesimist, sunt pragmatic şi ştiu foarte bine la ce să m-aştept de la semeni, reuşind să fac suficient pe prostul ca ăştia să nu mă lichideze şi să nu mă urască.
Putem să facem ceva în sistemul de sănătate? Să fie mai bine ?
Da. Sistemul de sănătate este rezultatul interacţiunii între doctori, pacienţi şi administraţie. Fiecare dintre părţi are vina sa, fiecare caută să trişeze jocul. Eu personal am o relaţie foarte bună cu pacienţii pentru că, de fapt, fundamentala societăţii de la noi, ca şi din alte părţi, este profunda neîncredere în ceilalţi şi în oficiali. Normal ar trebui să existe o bună credinţă prezumată a fiecăruia în raporturile umane. La noi, aceeaşi presă consideră că doctorul e un bandit pe care, când l-am prins, să-l ardem, pacientul zice că doctorul are maşină bună, dar nu se gândeşte că operează toată noaptea, iar doctorul, pe care şi pacientul şi presa l-au muşcat suficient, se mai gândeşte şi el – ia mai dă-i în mă-sa! Și în felul ăsta, practic, în locul bunei credinţe generale apare falsa bunăvoinţă, conform principiului: Pupă-l în bot, i-ai tot şi dă-l în mă-sa!
Concret ?!
Cred că omul care ar trebui să reformeze sistemul medical românesc este Pirogov, care a fost chirurgul şef al armatei ruse în timpul Războiului din Crimeea (1856). A fost şi un episod care m-a interesat direct, pentru că atunci s-a introdus masiv, în chirurgia de război, anestezia.
Pirogov, atunci când a venit pe câmpul de luptă, a spus: întâi ne organizăm, şi dup-aia operăm! A te organiza, în sistemul sanitar românesc, înseamnă a evalua absolut exact care sunt mijloacele materiale, dup-aia de a face ceea ce n-a făcut absolut nimeni, indiferent de culoare politică și inteligenţă, ce se poate oferi exact pentru aceşti bani, în ordinea priorităţilor. Definirea resurselor şi a nevoilor în funcţie de resurse, pe baza unor priorităţi reale! Ca dovadă, nimeni până acum, în 20 de ani, n-a putut să definească pachetul minim de servicii. Ministerul şi Casa, fără un pachet de servicii, sunt o imensă minciună la care contribuim cu toţii, ca o cameră cu lumina stinsă în care facem sex în grup. Din care unii sunt păgubiţi şi unii sunt avantajaţi!
Spuneați de definirea priorităților. Aveți contraexemple ?!
De exemplu, acum se cheltuiesc bani pe reproducerea asistată. Mi se pare un lucru frumos pentru familiile care n-au copii, dar – în măsura în care apar infecţii intraspitaliceşti pentru că spitalele n-au bani pentru a omorî microbii cu chimicale date pe jos, cu antiseptice – criminală. Oriunde există bunăstare, presupune faptul că în altă parte a lumii există mizerie.
La un moment dat s-au creat, oficial, nişte insule de excelenţă. Centrele de excelenţă au fost o formă locală de “Vestul şi restul!”. În care s-a legiferat o Românie la două viteze, în care din banul fiecăruia unul avea cât îi trebuia şi peste nevoi, pe seama altuia care nu avea cât îi trebuia şi care punea în pericol viaţa pacienţilor, pentru că banii, ăia sunt! Deci excelenţa unora însemna automat calicirea şi siluirea altora!
Nu cred în valoarea elicopterelor medicale care zboară pe cer, în condiţiile în care există nevoi fundamentale care nu sunt acoperite. Se poate vorbi de o medicină isterică, în care se evidențiază cu mare tam-tam aspecte ale modernismului costisitor, într-o ţară aflată în Evul Mediu medical. Sigur că nu avem decât un număr infim de doctori la ţară, trebuie găsită o modalitate prin care doctorul să fie atras să rămână acolo. Există oameni care trebuie să decidă asta, în Parlament.
Dacă îi dai suficiente parale, medicul se duce la ţară. La Galaţi, la Iveşti, este un spital care s-a hotărât de către Guvern că nu mai poate fi finanţat de către Casă. După părerea mea Primul Ministru nu ar trebui să aibă nici o influenţă asupra Casei, care a fost concepută ca o bancă cu contribuţie generală, a cărei conducere trebuia să fie aleasă de întreaga naţiune, similar parlamentarilor. Dar un asemenea spital trebuie închis. Şi se spune în lege că această hotărâre de închidere să o iniţieze prefectul sau preşedintele Consiliului Judeţean. Nu se spune care, nu se spune când, nu este nici o legătură între sistarea finanţării – care este exact aşa cum l-aş lua pe unul şi l-aş gâtui ca să nu mai aibă aer – şi propunerea de desfiinţare. Ca atare, de câteva luni spitalul din Iveşti stă cu un statut incert. O soluţie ar fi să fie o unitate medico-socială, dar Ministerul nu a admis, şi atunci soluţia ar fi – este de fapt o clădire foarte bună şi extrem de bine dotată cu aparatură – abandonarea ei. Soluție care nu ştiu dacă ar aduce economii, dar aduce sigur pierderi faţă de efortul unui popor, nu foarte bogat, de a produce aşa ceva. Eu, care sunt consilier judeţean şi şeful Comisiei de sănătate a Consiliului Judeţean Galaţi, consider că ar trebui să fie un centru de permanenţă, un azil pe ce s-o găsi, nu numai pentru Iveşti ci şi pentru Galaţi, cu câteva paturi de îngrijire. Ori nu există o bază legală pentru o asemenea soluţie compozită, pe care viaţa o impune. Cât timp între soluţiile legale şi viaţă există o ruptură, ne aflăm în faţa unui stat prost condus legislativ.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Octombrie 2011.
