Drumul de la vulnerabilitate la patologie este marcat de mai multe variabile rezultate din interacţiunea dintre materialul genetic individual şi factorii de mediu ce acţionează în timpul dezvoltării. Pe parcursul vieţii, experienţele personale îşi pun amprenta asupra acestei vulnerabilităţi.
Emoţiile nu sunt doar “sentimente”, ele sunt trăite şi exprimate în trei domenii diferite, dar strâns corelate: domeniul mental/psihologic, cel neuro-fiziologic şi cel comportamental.
Deşi frica şi anxietatea sunt ambele semnale de alertă, ele pregătesc organismul pentru acţiuni diferite. Anxietatea este o reacţie afectiv-cognitivă ce face parte din sistemul nostru motivaţional, un răspuns generalizat la o ameninţare necunoscută sau la un conflict intern. La originea acestei reacţii stă sentimentul de incontrolabilitate focusat pe posibile ameninţări viitoare, pericole sau alte evenimente negative potenţiale. Spre deosebire de anxietate, frica este o reacţie declanşată de un pericol real, prezent şi iminent, extern şi obiectivat.
În apariţia tulburării de anxietate sunt implicaţi şi o serie de factori ce mediază chimic funcţiile creierului (neuromediatori, neurotransmiţători). Aceşti factori sunt fie substanţe produse la nivelul creierului, fie substanţe produse în mare parte la nivelul altor organe, dar care au şi un rol în funcţionarea neuronilor. De asemenea, vorbim şi despre unii factori structurali, anatomici cerebrali a căror dezvoltare şi nivel de funcţionare influenţează reacţiile noastre emoţionale, cognitive şi comportamentale.
Factori structurali/anatomici
Mult timp s-a crezut ca emoţiile sunt generate sau prelucrate aproape exclusiv în părţi “primitive” ale creierului, în sistemul limbic (creierul emoţional). Descoperirea că emoţiile şi cogniţiile sunt funcţii separate ale creierului a iniţiat şi procesele de cunoaştere a substratelor lor anatomice.
Sistemul limbic (centrul emoţional) este format din:
•
Aria cingulată – implicată în apariţia reacţiilor de frică şi anxietate;
•
Hipocampul – localizat în lobul temporal, are legătura cu procesele memoriei de lungă durată, intervine în controlul emoţiilor, influenţează modul bun sau rău în care gândim despre oameni, evenimente şi locuri;
•
Amigdala – reprezintă o aglomerare de celule nervoase situată sub lobul temporal, este implicată în analiza stimulilor şi producerea emoţiilor. În hipotalamus informaţiile legate de emoţii provenite de la amigdală sunt transformate în informaţii ce determină pattern-urile de reacţie.
Toate informaţiile de la organele senzoriale sunt adunate în talamus şi apoi transmise ariilor senzoriale ale cortexului cerebral. Aici sunt analizate, modificate şi transmise lobului frontal şi amigdalei. În lobul frontal are loc recunoaşterea conţinutului informaţiilor prin intermediul memoriei. În amigdală informaţiile sunt procesate sub formă de emoţii şi rezultatul este apoi transmis prin impulsuri nervoase la locus ceruleus şi hipotalamus. Locus ceruleus reprezintă locul de origine a sistemului noradrenergic ascendent şi sub impactul informaţiilor de la amigdală apare activarea acestuia (primul răspuns ca urmare a activării sistemului nervos autonom este tahicardia). Hipotalamusul are un rol foarte important în apariţia reacţiilor fizice, fiind centrul de control al sistemelor neuroendocrine.
Ex: Dacă vedem un şarpe sau o frânghie, imaginea este transformată într-un impuls ce pleacă de la polul extern al ochiului la retină, de aici mai departe la talamus şi apoi în aria optică a lobului occipital. Aici este procesată informaţia vizuală şi transmisă apoi la lobul frontal şi la amigdală. În lobul frontal se face recunoaşterea a ceea ce vedem: şarpe sau frânghie, analiza fiind bazată pe experienţă. În amigdală, dacă vedem un şarpe apare frica, dacă vedem o frânghie nu se produce nimic ca informaţie emoţională. În hipotalamus informaţia emoţională de frică este transformată în impulsuri ce sunt transmise prin sistemul nervos ca reacţii involuntare. Emoţiile sunt exprimate deci la nivelul întregului organism şi ceea ce putem observa sunt de fapt modificări fizice.
Amigdala se maturizează la 2-3 ani, deci funcţionarea ei la copil se apropie de cea de la adult. Astfel, mulţi copii experimentează aceleaşi emoţii ca şi adulţii. Lobul frontal însă se maturizează la adolescenţă, fapt ce explică de ce procesele gândirii nu funcţionează la copil la fel ca la adult. Adultul este eficient în controlul emoţiilor datorită gândirii logice, și îşi poate controla multe din reacţiile la stimulii ce produc frica. La copil, lobul frontal nu are capacitatea de gândire logică şi nici de control al emoţiilor, ei nu-şi pot recunoaşte corect emoţiile şi nu-şi pot controla reacţiile la stimulii externi. Copiii au şi un acces mai redus la experienţele anterioare necesare pentru managementul situaţiei ameninţătoare, deoarece acestea sunt stocate mai defectuos în memorie datorită dezvoltării, încă în curs. Rolul amigdalei nu este limitat la procesele condiţionate de frică şi la procesarea evenimentelor aversive. Este implicată şi în învăţarea motivaţională (răspunsul la recompense şi tehnici aversive), probabil prin legătura sa cu sistemul dopaminergic din cortexul frontal.
Neuromediatori/neurotransmiţători
Serotonina este un hormon creat în diferite părţi ale corpului, precum creierul şi intestinele. Acţionează ca un vasoconstrictor, ajutând la reglarea circulaţiei sângelui. Excitaţia cerebrală intensă ce se asociază emoţiilor interesează anumite părţi cerebrale şi necesită o creştere a fluxului sanguin în acele regiuni. Un alt rol important al serotoninei este de a activa neurotransmiţătorii, care transportă mesajele între celulele nervoase. Când sunt eliberaţi neurotransmiţătorii, aceştia ajută la controlul unui număr mare de funcţii ale organismului printre care mişcarea, bătăile inimii, somnul, gândirea, raţionamentul, chiar dispoziţia. La apariţia anxietăţii participă şi anumite anomalii de funcţionare:
–
organismul nu produce o cantitate suficientă de serotonină pentru a regla dispoziţia, sau serotonina nu ajunge atât de uşor de la un neuron la altul
–
datorită cantităţii reduse de serotonină din creier este afectată eliberarea unui alt neurotransmiţător: norepinefrina. Acesta este un hormon eliberat în timpul stărilor de excitare emoţională a celulelor nervoase de tip “luptă sau fugi”, care controlează răspunsul organismului la stres.
De ce apar reacţiile somatice?
Este important să ştim că frica este o emoţie normală, care ne pregăteşte pentru a face faţă pericolului. Dificultăţile apar atunci când oamenii simt frica fără să existe o ameninţare reală. Această emoţie se numeşte anxietate, iar unii cercetatori îi mai spun şi “alarmă falsă”.
Acest tip de reacţie îşi are originile în începuturile umanităţii, când oamenii trăiau în medii sălbatice şi periculoase şi erau expuşi pericolelor ameninţătoare pentru viaţă. În aceste situaţii, pe baza informaţiei vizuale (ex: vederea unui tigru), creierul transmitea imediat mesajul „alarmă-pericol” către întregul organism.
Mesajele de acest tip sunt transmise prin intermediul mesagerilor chimici din organism şi determină modificarea funcţiei mai multor organe şi sisteme:
• inima bate mai repede şi creşte tensiunea arterială sistemică pentru a furniza mai mult oxigen ţesuturilor, în special musculaturii scheletice. La nivelul braţelor fluxul mare de sânge de la nivel muscular determină o cantitate mare de energie disponibilă precum şi creşterea masei musculare. Este deci o pregătire pentru luptă. La nivelul picioarelor, prin aceleaşi mecanisme se realizează pregătirea pentru fugă.
Alte zone, neesenţiale pentru acţiuni în caz de pericol, precum straturile superficiale ale pielii, vor suferi fenomenul de furt sanguin, devenind palide, uneori asociind şi senzaţii de furnicături, răcire. Acest fenomen are şi scopul de a împiedica o sângerare masivă prin lezare tegumentară.
• creşte ritmul respiraţiei şi se transformă dintr-o respiraţie de tip abdominal în cea de tip toracic superior. Este tot o adaptare pentru a furniza mai mult oxigen ţesuturilor musculare. Consecutiv poate apare şi senzaţia de ameţeală şi căldură, în special dacă persoana nu este în alergare, un proces consumator de energie.
• apare midriaza pupilară, cu scopul de a permite intrarea unei cantităţi mai mari de lumină pentru a creşte acuitatea vizuală.
• transpiraţia previne supraîncălzirea determinată de producerea masivă de energie rămasă neconsumată.
• sistemul digestiv, privat de sânge şi lipsit de importanţă în aceste momente critice, va produce cantităţi mult mai mici de substanţe, rezultând uscăciunea gurii şi greaţa.
Dacă pericolul este real, aceste modificări permit persoanei lupta sau fuga pentru supravieţuire. Dacă se dovedeşte că tigrul aşteptat era de fapt o pisică, toate modificările sunt inutile. Şi viaţa cotidiană poate ascunde “pericole” în care să avem nevoie de astfel de răspunsuri (pentru a fugi din calea unei maşini, dintr-o clădire în flăcări, pentru a prinde tramvaiul).
Durerile musculare, neliniştea, dificultăţile de concentrare, oboseala, tulburările de somn şi iritabilitatea sunt doar câteva dintre problemele asociate cu starea de hipervigilenţă.
Un lucru important legat de răspunsul de tip „luptă sau fugi” este acela că scopul lui este să ne ajute să preluăm controlul asupra situaţiei. Când trebuie să răspundem unei ameninţări fizice imediate, preluarea controlului este foarte importantă. În alte situaţii, mai ales când problema este anxietatea însăşi, creşterea răspunsului de tip „luptă sau fugi”, care apare în încercarea de a prelua controlul, reprezintă mai mult o problemă decât un ajutor (paradoxul controlului).
Dr. Oana Nicolae,
medic specialist psihiatrie pediatrică, Centrul de Educaţie Emoţională şi Comportamentală “Salvaţi Copiii
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Februarie 2011
