Dr. Mircea Olteanu
În ultimele două decenii ale secolului 20 a devenit tot mai evident ca bolile cronice sunt tot mai frecvente odată cu creşterea speranţei de viaţă la nivel global. Iniţial, s-a crezut că acest lucru este valabil pentru ţările dezvoltate, dar ulterior s-a constatat acelaşi fenomen şi în ţările în curs de dezvoltare.
Trebuie subliniat şi faptul că unele boli transmisibile precum tuberculoza şi HIV-SIDA sunt tot boli cronice. Această evoluţie poate fi ilustrată prin câteva date precum faptul că bolile cronice sunt responsabile de:
– 60% din totalul deceselor;
– 80% din consultaţiile în medicina primară;
– 60% din zilele de spitalizare;
– 60% din urgenţele internate.
Evoluţia este evidentă şi se poate spune că secolul 20 a fost dominat în prima jumătate (1900-1950) de bolile infecţioase, în a doua jumătate (1950-2000) de bolile acute, iar secolul 21 este dominat de bolile cronice.
Impactul bolilor cronice asupra bugetului acordat sănătăţii este foarte mare în majoritatea ţărilor, ajungând la 75-80% – reprezentând costurile directe – la care se adaugă şi costuri indirecte (scăderea productivităţii etc.). Aceste informaţii au devenit tot mai consistente, fiind bazate pe studii la scară internaţională şi chiar mondială făcute de numeroase organizaţii (OMS, OECD, UE, Banca Mondială etc.).
În ciuda acestor dovezi, multe ţări folosesc încă sisteme de sănătate orientate spre îngrijirile acute, într-o lume evident dominată de bolile cronice. De aceea, OMS cheamă toate statele să facă trecerea de la acuţi la cronici prin restructurarea sistemelor de sănătate. Ceea ce nu înseamnă neglijarea urgenţelor, ci integrarea îngrijirii bolnavilor cronici cu medicina de urgenţă. Această integrare este necesară din cel puţin patru motive (G.Schrijvers, 2008):
1. Cu cât calitatea îngrijirii bolnavilor cronici este mai slabă, cu atât creşte volumul medicinii de urgenţă.
2. Medicina de urgenţă este adesea începutul îngrijirii bolnavului cronic. La departamentul de urgenţă se prezintă două categorii de pacienţi: cei cu diverse traume şi, în al doilea rând, un grup numeros de pacienţi cu decompensarea unor boli cronice cunoscute sau necunoscute.
3. Sistemul de îngrijire cronică poate semnala din timp riscul de decompensare al unui bolnav cronic, permiţând luarea de măsuri din timp şi evitând solicitarea Salvării şi spitalizării.
4. Telemedicina, prin sistemele de telemonitorizare, poate de asemenea preveni decompensarea şi apelarea la serviciile de urgenţă prin luarea de măsuri precoce de tratament şi de prevenire a decompensării.
Pentru a răspunde epidemiei de boli cronice din acest secol, s-a propus restructurarea sistemelor de sănătate pe baza unor soluţii elaborate în urma unor cercetări ample care au căutat să găsească soluţii practice pentru aplicarea celor 10 reguli recomandate în studiul IOM din SUA “Crossing the quality chasm”. Acestea sunt:
Atari propuneri au la bază “gândirea de sistem” şi toate implicaţiile aplicării ştiinţei sistemelor în sănătate. După Donald Berwick, unul din principalii autori ai acestui studiu, – “Fiecare sistem este perfect construit pentru a obţine rezultatele pe care le are”. Dacă se doreşte creşterea performanţelor este necesară schimbarea “sistemului”. Schimbarea numai a unor componente duce la rezultate sub nivelul aşteptărilor. O componentă fundamentală o constituie calitatea şi siguranţa îngrijirilor care, conform teoriei sistemelor, sunt proprietăţi ale sistemului.
Aplicarea respectivelor concepte va duce la transformarea sistemului de sănătate de la cel tradiţional, centrat pe boală şi medic, la un sistem proactiv având la bază modelul de îngrijire a bolnavilor cronici elaborat de Ed. Wagner împreună cu un colectiv de la “Mac Coll Institute for Healthcare Innovation” (1999). Modelul stă la baza metodelor moderne de prevenţie şi control al bolilor cronice şi a fost adaptat la specificul fiecărei ţări.
Modelul de îngrijire a bolnavilor cronici propus de Ed. Wagner (fig.1) are şase elemente principale:
1. Politicile şi resursele comunităţii:
– Legături cu resurse/ /parteneri din cadrul comunităţii;
– Politici de promovare/ /prevenţie a manage-mentului bolilor cronice.
2. Organizarea îngrijirilor de sănătate:
– Leadership, cultură şi mecanisme de promovare a unor îngrijiri de sănătate sigure şi de calitate;
– Relaţii eficiente cu celelalte părţi interesate;
– Structuri şi obiective clare.
3. Sprijin pentru autoîngrijire:
– Accent pus pe implicarea pacientului;
– Ajutor pentru ca pacienţii şi familiile să dobândească competenţe de autoîngrijire şi încredere pentru a-şi îngriji boala;
– Strategii multiple de educare a pacientului.
4. Suport decizional:
– Îngrijiri bazate pe dovezi;
– Ghiduri şi protocoale;
– Educaţie continuă pentru furnizori.
5. Arhitectura sistemului de furnizare a îngrijirilor:
– Îngrijiri organizate, planificate şi proactive;
– Procese clinice şi operaţionale standardizate;
– Roluri şi responsabilităţi bine definite;
– Infrastructura îngrijirilor primare.
6. Sisteme informaţionale clinice:
– Permite schimbul electronic de informaţii;
– Oferă registre ale bolilor pentru planificarea îngri-jirii individuale şi realizarea îngrijirii pe baze populaţionale;
– Monitorizează performanţa şi rezultatele.
Aplicarea acestui model de îngrijire a bolnavilor cronici va permite trecerea de la îngrijiri demodate la îngrijiri eficiente pentru bolile cronice, paralela dintre acestea două prezentându-se astfel:
În anul 2002, OMS a propus decidenţilor din ţările membre opt direcţii de acţiune pentru a reduce impactul bolilor cronice asupra cetăţenilor, a sistemului de sănătate şi a economiei:
1. Redirecţionarea sistemului de sănătate de la îngrijirile acute la cele cronice.
2. Informarea şi influenţarea tuturor celor interesaţi pentru crearea unui context politic favorabil acestei reorientări (liderii politici şi profesio-nali, pacienţii şi familiile lor, comunităţile).
3. Integrarea sistemului şi eliminarea fragmentării serviciilor, coordonarea finanţării componentelor serviciilor (ambulator, spital, farmacii).
4. Coordonarea politicilor şi strategiilor guvernamentale pentru promovarea sănătăţii care, în esenţă, corespunde aplicării documentului “Sănătatea în toate politicile”.
5. Educarea personalului medical în concordanţă cu recomandările OMS publicate în 2005 “Preparing a health care workforce for the 21st century. The challenge of chronic conditions”.
6. Centrarea îngrijirilor pe pacient și familie, care a fost prezentată în numeroase documente internaţionale, iar Alianţa Internaţională a Organizaţiilor de Pacienţi a lansat un document şi o declaraţie privind îngrijirea centrată pe pacient.
7. Sprijinirea pacienţilor de către comunitate (servicii sociale şi medico-sociale).
8. Punerea unui mai mare accent pe prevenţie şi promovarea sănătăţii.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
