Actuala criză economico-financiară pune nu numai probleme pe termen scurt, precum ieşirea din criză şi redresarea economică, ci dă şi teme pentru durată medie şi lungă, ca de exemplu găsirea unor noi modele de dezvoltare economică şi socială. Tot mai frecvente sunt dezbaterile despre ce fel de politică de îngrijire a sănătăţii să se adopte, având în vedere realităţile demografice, dezvoltările şi inovaţiile tehnologice, evoluţiile sociale post-criză, dar şi prezentele situaţii financiare. Căci e clar, cererea în domeniul serviciilor medicale se va amplifica, pe fondul îmbătrânirii populaţiei, inclusiv în materie de calitate. Ceea ce va solicita o preocupare mai accentuată pentru domeniul îngrijirii sănătăţii. Felul în care societăţile organizează, finanţează, gestionează şi oferă servicii medicale are un impact puternic atât asupra sistemelor de sănătate, cât şi asupra întregii vieţi economice şi sociale. >>>
Există astăzi mari inegalităţi şi inechităţi în sectorul îngrijirii sănătăţii, în statele membre ale Uniunii Europene. Iar acestea sunt pregnant ilustrate în România. Să spunem deschis: întrucât domeniul sănătăţii nu a fost parte distinctă a pregătirii criteriilor de aderare la Uniune, autorităţile din statele candidate nu l-au situat în fruntea priorităţilor, fapt care a făcut ca acest sector să înregistreze rămâneri în urmă, îndeosebi datorită investiţiilor limitate. Acum se constată nu doar o lipsă acută de echipamente şi tehnologii medicale, dar şi de infrastructură de bază, ca să nu mai vorbim de capacitatea managerială etc. Acest fapt arată cât de gravă şi grabnică este problema îmbunătăţirii şi modernizării sistemului de sănătate, la care adaugăm şi aspiraţia/ necesitatea de a se ajunge la standarde de calitate cu adevărat europene.
Schimbare de paradigmă: Sănătatea nu e cost, ci investiţie!
Investiţiile în sănătate sunt adesea explicate prin bugetul total scăzut al ţării. Este adevărat că ţările mai bogate alocă sănătăţii sume şi procente mai ridicate din PIB şi că statele mai sărace alocă procente mai modeste din PIB-ul lor (în statele membre ale Uniunii Europene, cheltuielile totale pentru îngrijirea sănătăţii sunt între mai puţin de 5% şi până la aproximativ 11%). Dar o generalizare, la nivelul Uniunii, poate că e forţată. Faptul că anumite state membre din estul şi sud-estul continentului îndreaptă sume mai reduse din totalul bugetului naţional se datorează, desigur, şi nivelului de dezvoltare, dar şi unei mentalităţi tributare unor formule economico-sociale învechite. În România, de exemplu, cheltuielile publice pentru sectorul sănătăţii sunt frecvent considerate costuri pe termen scurt şi nu investiţii pentru o durată mai lungă. De aceea, s-ar impune o modificare de paradigmă politică şi bugetară prin care să se agreeze, de către toate componentele decizionale, că sănătatea nu reprezintă un cost, ci o investiţie. Şi nu orice fel de investiţie! Ar trebui să se înţeleagă faptul că sănătatea nu este o preocupare doar pentru Ministerul Sănătăţii, Casa de Asigurări de Sănătate şi instituţiile medicale, ci pentru toate autorităţile cu atribuţii în creşterea economică şi dezvoltarea sustenabilă. Căci investind în sănătate se obţin beneficii în favoarea dezvoltării economice şi, în final, contribuie la creşterea bugetului general al ţării.
Deşi elaborarea şi aplicarea politicilor de sănătate, în Uniunea Europeană, sunt apanajul guvernelor statelor membre, Comisia Europeană a acordat, în ultimul deceniu, o importanţă crescută acestui domeniu. Astfel, sănătatea a fost integrată în Agenda Lisabona ca element al competitivităţii şi dezvoltării sustenabile, CE a introdus-o ca indicator structural şi a insistat pe cuprinderea sectorului ca investiţie în Cadrul Financiar 2007-2013, pentru o varietate de măsuri precum modernizarea infrastructurii sănătăţii, asistenţa tehnică, laboratoare, sisteme IT, schimburi de experienţă şi bune practici, cercetare ştiinţifică medicală. În Tratatul de la Lisabona există o nuanţă de accentuare a preocupării pentru îngrijirea sănătăţii, la nivelul Uniunii Europene, ceea ce ne face să credem că, în anii următori, se va intensifica dezbaterea despre modalităţile în care sănătatea va fi încadrată în investiţiile viitorului Cadru Financiar 2014-2020. În orice caz, dacă ne orientăm după numărul de proiecte contractate la sfârşitul anului 2010, înseamnă că în România cererea pentru finanţările europene este foarte mare. Să fim bine înţeleşi: aceste fonduri europene nu au rolul de a suplini lipsa finanţărilor interne, ci vin complementar pentru sprijinirea programelor de investiţii în anumite arii de dezvoltare ale politicii noastre de sănătate. De aceea, mai important decât numărul de proiecte contractate va fi nivelul şi calitatea/ eficienţa implementării acestora. Pornind de la evaluarea rezultatelor în viaţa reală a implementării respectivelor proiecte, se va putea argumenta necesitatea creşterii volumului şi diversificării măsurilor de investire a fondurilor europene, în următorul Cadru Financiar, în domeniul îngrijirii sănătăţii în România.
Speranţa de viaţă, corelată cu alocările pentru sănătate
Cel mai recent Raport al OECD (decembrie 2010) despre sectorul sănătăţii în UE, constată că s-a îmbunătăţit substanţial starea sănătăţii, deși există încă diferenţe semnificative între statele membre. O concluzie generală este că mărimea venitului naţional se asociază cu lungimea duratei de viaţă în statele europene (România a înregistrat, din păcate, scăderi faţă de perioadele anterioare evaluate). La coada clasamentului este ţara noastră şi în ceea ce priveşte numărul de doctori per capita, dezechilibre însemnate înregistrând şi la raportul între medici generalişti şi specialişti, dar şi la numărul de asistenţi şi infirmieri. Având în vedere exodul nemaiîntâlnit al cadrelor medicale din România, această situaţie va genera un grad de risc tot mai ridicat pentru nivelul îngrijirii sănătăţii cetăţenilor români.
Tot la urma clasamentului se află România şi la procentul din PIB alocat cheltuielilor pentru sănătate (în 2008, media UE era de 8,3%, iar unele state, precum Franţa, Germania, Austria au avut peste 10%). Sectorul public continuă a fi sursa principală a finanţării sănătăţii în statele membre ale Uniunii Europene (cu excepţia Ciprului). Trei sferturi din cheltuielile pentru sănătate provin din taxe generale şi din contribuţii la sistemul de securitate socială. În unele state membre – Marea Britanie, statele nordice (exceptând Finlanda), Luxembourg, Republica Cehă, România – finanţarea publică a sectorului sănătăţii este peste 80% (interesant este că statele din acest grup au un nivel foarte ridicat al serviciilor medicale, mai puţin România, ceea ce înseamnă că pe lângă procentul şi sursele finanţării, în ţara noastră sunt şi alte probleme care afectează calitatea serviciilor de sănătate, de la politici şi până la management etc.). Mărimea şi compoziţia finanţării private diferă în statele europene. În cele mai multe, aceasta ia forma contribuţiei la plată a pacienţilor. Asigurările private de sănătate acoperă doar circa 3-4% din totalul cheltuielilor sectorului sănătăţii, desigur cu diferenţieri în funcţie de sistemele aplicate în diverse ţări. S-a exprimat şi opinia că finanţarea publică a sănătăţii ar fi superioară finanţării private, mai ales din perspectiva obiectivelor sustenabilităţii, dar şi a echităţii în finanţare şi echităţii de acces la serviciile de sănătate. Eu cred că metodele optimale de finanţare a sănătăţii vor fi ceva mai nuanţate decât opinia de mai sus, în perioada post-criză. Adică în locul clasamentelor şi supremaţiilor se va prefera adoptarea unor mai eficiente cooperări şi coordonări ale celor două surse de finanţare.
Prof. dr. Vasile Pușcaș, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Institutul de Studii Internaţionale, Cluj-Napoca
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Februarie 2011
