Diferențele urban-rural și timpul lung de așteptare, bile negre pentru sistemul de sănătate canadian

0

Sistemul de sănătate al Canadei este susținut financiar de stat, iar serviciile medicale sunt furnizate de către firme private, asigurarea îngrijirilor fiind responsabilitatea autorităților locale.

Asigurații beneficiază de îngrijiri primare și spitalicești; nu există servicii compensate la nivelul îngrijirilor considerate esențiale, iar coplățile sunt foarte mici sau inexistente. Autoritățile locale pot, de asemenea, oferi unor grupuri speciale de pacienți servicii de sănătate suplimentare, cum ar fi acoperirea medicamentelor cu prescripție.

Cheltuielile Canadei cu sănătatea au crescut în fiecare an între 1975 și 2009 de la 39,7 miliarde de dolari SUA (130,3 mld lei) la 137,3 miliarde (450,7 mld lei), suma pe cap de locuitor evoluând de la 1.715 dolari (5.630 lei) la 4.089 dolari (13.426 lei). Cea mai mare parte a acestei creșteri a fost acoperită din fonduri publice, iar cei mai mulți bani sunt direcționați către sectorul spitalicesc (51 miliarde dolari SUA – 167 mld lei), urmat de achiziționarea de medicamente (30 miliarde de dolari SUA – 98 mld lei) și cheltuielile cu personalul medical (26 de miliarde de dolari SUA – 85,3 mld lei). Proporția alocată spitalelor și medicilor a scăzut în ultimii ani, în timp ce cheltuielile cu medicamentele au crescut, arată un raport al Columbia University.

 

Clinicile private, limitate la tarifele predeterminate

 

Pacienții pot apela și la serviciile clinicilor private care funcționează în baza aprobării din partea autorităților locale și care nu pot percepe tarife mai mari decât cele pre-determinate de stat. În prezent, introducerea unui sistem pe două paliere care să permită pacienților achiziționarea de servicii de sănătate suplimentare reprezintă un subiect de dezbatere.

 

Aproximativ 27,6% dintre îngrijirile oferite în Canada sunt plătite prin intermediul sectorului privat, banii fiind investiți cel mai des în servicii neacoperite de asigurarea de bază sau acoperite parțial, cum ar fi achiziționarea de medicamente cu prescripție, servicii stomatologice sau oftalmologice. Aproximativ 75% dintre canadieni dețin o formă de asigurare suplimentară privată de sănătate, mulți primind acest beneficiu din partea angajatorilor, potrivit wikipedia.org.

 

Sistemul canadian este în mare parte finanțat public, însă cea mai mare parte a serviciilor (75%) este oferită de firme private. Medicii nu primesc un salariu anual, ci percep un onorariu per vizită sau serviciu.

 

Canada asigură îngrijiri medicale de bază pentru toți cetățenii, indiferent de venit, statut de activitate sau stare de sănătate, în spitale, clinici sau la domiciliu la un cost mult mai mic decât ceea ce cheltuiește SUA pentru domeniul medical. Iar din moment ce toate îngrijirile esențiale sunt finanțate, nu este nevoie de trasarea multor planuri de acoperire diferite. Anumite tipuri de chirurgie nu sunt considerate esențiale și nu sunt acoperite, însă pot fi plătite direct sau prin intermediul companiilor de asigurare privată. În provinciile unde serviciile stomatologice și cele oftalmologice nu fac parte din asigurări, acestea sunt, în general, acoperite de asigurările suplimentare oferite de angajatori. Medicația este finanțată fie din fonduri publice pentru persoanele în vârstă sau categoriile defavoritzate, fie prin intermediul asigurării plătite de angajator.

 

Diferența urban-rural se accentuează direct proproțional cu distanța față de metropole

 

Diferențele în ceea ce privește accesul la serviciile medicale în Canada nu sunt influențate de posibilitățile materiale ale pacienților, ci de discrepanța urban-rural. Disparitățile se accentuează direct proporțional cu distanța față de marile centre urbane.

Îngrijirile primare lipsesc în multe zone rurale; medicii nu sunt distribuiți egal în teritoriu, iar cei care lucrează în comunitățile izolate sunt supraîncărcați. Se estimează că deși aproximativ 30% dintre canadieni locuiesc în zone rurale, doar 17% dintre medicii de familie își practică meseria în aceste regiuni. În plus, educația pentru această profesie se desfășoară într-o paradigmă centrată pe mediul urban – școlile medicale selectează și pregătesc studenții într-un astfel de mediu, care promovează specializarea și activitatea de cercetare, inoculând o preferință pentru practica în orașe.

 

De asemenea, planurile de asigurări variază în funcție de provincie, în special între regiunile vorbitoare de limbă franceză și cele nevorbitoare de franceză. Unele provincii nu acoperă total necesitățile esențiale ale pacienților, în timp ce altele oferă și îngrijiri stomatologice și  oftalmologice alături de pachetul de bază. În unele provincii există taxe pentru finanțarea anumitor costuri de sănătate, cum este Ontario Health Premium, taxă stabilită în funcție de venitul fiecărui individ (persoanele care câștigă mai puțin de 20.000 de dolari SUA – 65.378 lei – pe an sunt scutite). Quebec solicită cetățenilor să aibă o asigurare pentru medicamentele cu prescripție; în caz contrar sunt nevoiți să plătească o taxă raportată la venit, alături de costul medicamentelor de care au nevoie.

 

Canada a impus unele dintre cele mai ridicate taxe de viciu din lume, pe țigări și alcool și, deși acestea nu finanțează sănătatea direct, ajută, în general, la menținerea unei calități ridicate a vieții.

 

Timpul de așteptare exagerat trimite pacienții să se trateze în SUA

 

Cea mai importantă critică adusă sistemului de sănătate canadian este legată de timpul lung de așteptare. În timp ce pacienții cu urgențe sunt tratați imediat, alții așteaptă câteva săptămâni pentru un consult de specialitate sau pentru o investigație imagistică, fapt care a generat situații în care bolnavii au decedat înainte să primească tratament.

 

Potrivit unui studiu realizat recent de Commonwealth Fund SUA și citat de publicația canadiană The Globe, doar 22% dintre pacienții din Canada pot face o programare la medic pentru ziua următoare, cel mai redus procent dintre cele zece țări dezvoltate incluse în studiu. În Franța procentul se ridică la 86%, în Elveția, la 62%, în Olanda la 61% , Germania – 56% și Marea Britanie – 55%. În ceea ce privește posibilitatea cabinetelor medicale de a acorda îngrijiri după orele normale de program, Canada s-a situat penultima, după SUA. În Olanda, procentul era de 94%, în Noua Zeelandă, de 90% și de 89% în Germania. Medicii de familie din Canada au raportat al doilea cel mai îndelungat timp până la trimiterea pacientului către un specialist dintre cele zece țări. De asemenea, Canada s-a situat pe locul trei la timpul de acces la teste necesare diagnosticului.

 

Guvernul canadian a recunoscut această problemă și investește miliarde de dolari în reducerea timpului de așteptare pentru anumite proceduri, inclusiv pentru cele implicate în tratamentul cancerului și al problemelor cardiovasculare.

 

O parte dintre canadieni preferă să rezolve problema altfel și pleacă în Statele Unite pentru a se trata – un număr din ce în ce mai mare în ultimii ani. Autoritățile locale canadiene acoperă cheltuielile cu tratamentul medical în străinătate, însă doar dacă a fost aprobat anterior la nivel de provincie. Costul îngrijirilor medicale a scăzut în Statele Unite datorită competiției între spitale pentru atragerea noilor pacienți. De exemplu, o protezare a șoldului costă aproximativ 18.000 de dolari, în condițiile în care în Canada timpul de așteptare este de un an și jumătate.

 

Asistente medicale mai multe decât în SUA și media OCDE

 

Canada, ca și Statele Unite, are un număr de medici raportați la numărul de locuitori mai mic decât media țărilor din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), însă cel al asistentelor medicale este mai mare și decât cel din SUA și decât media OCDE.

Medicii de familie din Canada câștigă în medie 202.000 de dolari canadieni (660.024 lei)  brut pe an (2006), provincia Alberta având cel mai ridicat salariu mediu care ajunge la 230.000 de dolari (751.412 lei), în timp ce Quebec oferă cel mai mic salariu anual, de 165.000 de dolari (538.913 lei). Astfel de diferențe alimentează competiția între provincii pentru medici și deficitul local de profesioniști. De fapt, notează wikipedia, costul vieții în Alberta este considerabil mai mare decât în Quebec astfel că diferențele absolute pot fi înșelătoare.

În 2008, Societatea Ginecologilor și Obstetricienilor din Canada a anunțat un deficit grav de medici, afirmând că doar 1.370 de obstetricieni practicau în țară și că se așteptau ca numărul să scadă cu cel puțin o treime în cinci ani. Recomandarea profesioniștilor a fost creșterea posturilor disponibile pentru obstetricieni și ginecologi cu 30% pe an timp de trei ani, precum și rotația repartizării medicilor în favoarea comunităților mai mici pentru a-i încuraja să își continue munca acolo.

About Author

Raluca Bajenaru

Leave A Reply