Fenilcetonuria, o provocare pentru măsurile de screening

0

Gabriela Bordeianu, Didona Ungureanu, UMF “Gr. T. Popa” Iaşi, Disciplina Biochimie

Fenilcetonuria (PKU; OMIM 261600 şi 261630) este o boală autosomal recesivă şi una dintre cele mai frecvente cauze metabolice de retard mintal. Incidenţa bolii este apreciată la 1/15 000 nou‑născuți vii (1)  cu variaţii între 1/2 600 (Turcia) (2) şi sub 1/100 000 în Finlanda (3). În ţara noastră incidenţa acestei boli este de aproximativ 1/10.000 nou‑născuţi vii, incidenţă asemănătoare cu cea din Europa de Vest (4). >>>

p28_29_1

Boala se caracterizează printr‑o deficienţă a activităţii fenilalaninhidroxilazei, enzimă ce realizează transformarea aminoacidului fenilalanină în tirozină (figura 1).

Fenilcetonuria poate fi generată, pe de altă parte, de un deficit în enzima care catalizează regenerarea tetrahidrobiopterinei (figura1). Tratamentul în acest caz este mai complex decât restricţia de fenilalanină din dietă. Tetrahidrobiopterina este de asemenea necesară pentru formarea L-dopa și 5-hidroxitriptofan- precursori ai neurotransmiţătorilor norepinefrină şi serotonină, iar în acest tip de fenilcetonurie precursorii citați trebuie suplimentaţi prin dietă. Suplimentarea tetrabiopterinei este ineficientă deoarece substanța este instabilă şi nu poate traversa bariera hemato-encefalică.(5)

La indivizii cu fenilcetonurie, fenilalanina parcurge o cale metabolică în care suportă o reacţie de transaminare cu piruvatul, prin care se produce fenilpiruvat. Fenilalanina şi fenilpiruvatul se acumulează în sânge, ţesuturi şi se excretă în urină, de aici denumirea de “fenilcetonurie”. O parte din fenilpiruvat este fie decarboxilat la fenilacetat, fie redus la fenil-lactat. Fenilacetatul determină mirosul caracteristic al urinii pe care asistentele îl depistează uneori la nou-născuţi. Tabloul clinic se caracterizează prin manifestări neuropsihice (convulsii recurente, retard mintal, spasticitate, lipsa controlului sfincterian, deficit staturoponderal), miros particular al urinii (“de şoarece”), hipopigmentaţie (tegumente albe, ochi albaştri, păr blond). Variabilitatea manifestărilor clinice la aceşti pacienţi se explică prin descrierea a peste 400 de mutaţii (mutaţii missens, mutaţii nonsense, defecte de splicing, deleţii, inserţii) în gena fenilalaninhidroxilazei, genă situată pe braţul lung al cromozomului 12 (12q22-q24).(1)

În  1934, biochimistul norvegian Folling descrie pentru prima dată o boală metabolică înnăscută caracterizată prin deficit intelectual, probleme motorii şi afectarea tegumentelor. Cercetătorul găseşte la aceşti pacienţi o excreţie cuantificabilă de acid fenilpiruvic în urină. Boala, numită iniţial oligofrenie fenilpiruvică, este cunoscută mai târziu ca fenilcetonurie.(6)

071212-F-6244S-092

Robert Guthrie a introdus, în 1961, primul test de screening pentru această boală, test semicantitativ bazat pe proprietatea fenilalaninei de a facilita creşterea unei bacterii, Bacillus subtilis, într-un mediu de cultură cu un inhibitor. O picătură de sânge obţinută de la nou-născut la sfârşitul primei săptămâni de viaţă este colectată pe o rondelă de hârtie de filtru şi trimisă la laborator. Aceasta este depusă ulterior pe un mediu ce conţine Bacillus subtilis şi beta-2-tiofenilalanină. Beta-2-
-tiofenilalanina inhibă creşterea bacteriană, dar în prezenţa unei cantităţi mai mari de fenilalanină această inhibiţie este depăşită şi, într-o singură zi, creşterea bacteriană este vizibilă cu ochiul liber în jurul rondelei. Test are sensibilitatea de a detecta cantităţi de fenilalanină cuprinse între 180-240 µmol/L (3-4mg/dl). În mod normal cantitatea de fenilalanină este <120 µmol/L. (7) Alte metode de screening pentru detectarea fenilcetonuriei folosite în lume la ora actuală includ metode enzimatice colorimetrice, fluorometrice, cromatografice-HPLC (High-performance liquid chromatography) şi spectrometrice-tandem mass spectrometry.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

About Author

Medica Academica

Comments are closed.