Investiţia în cercetare şi inovare

0

S-a întâmplat să citesc o suită de articole, în câteva publicaţii economice internaţionale, despre evoluţia pieţei de investiţii în perioada post-criză. Mi-a atras atenţia numărul menţionărilor despre interesul investitorilor pentru domeniul cercetării & dezvoltării. Şi mi-am întărit convingerea că bătălia globală pentru competitivitate este în plină desfăşurare. O persoană inteligentă şi lucidă, dr. Ruxandra Draghia-Akli, director în cadrul Directoratului General pentru Cercetare al Comisiei Europene, spunea recent: ”Cercetarea şi inovarea sunt viitorul!

Suntem într-un moment în care competiţia internaţională este extraordinară şi doar cei care investesc în cercetare şi inovare sunt cei care pot câştiga, la sfârşit, cu mult mai mult decât au investit” (Medica Academica, 18/2011). Poate vor înţelege şi decidenţii României de ce m-am întristat când am aflat că Nokia a decis să înceteze activitatea unui grup de cercetare din Cluj-Napoca. Am avut senzaţia că “viitorul României este avortat”, cum s-a exprimat un comentator al unei alte întâmplări, şi am încercat explicarea contextului.

Conform evaluărilor Comisiei Europene, România are una din cele mai scăzute intensităţi ale cercetării & dezvoltării (în 2000 era 0,37%, iar în 2009 a ajuns abia la 0,48%). Or, dacă România intenţionează să-şi ridice competitivitatea şi să asigure locuri de muncă de calitate înaltă e necesar să realizeze o creştere substanţială şi rapidă în domeniul cercetării şi inovării. În documentele aderării la Strategia “Europa 2020”, România a promis că va creşte intensitatea cercetării & dezvoltării la 2%, până în 2020. Este modestă cooperarea cercetătorilor români cu colegi şi programe/publicaţii din alte state membre ale Uniunii Europene. Raportat la Programul Cadru -7 (datele din martie 2011), se constată că rata de succes a aplicanţilor din România (3.163 proiecte eligibile) era de 14,5%, comparativ cu media europeană de 21,6%. Aproape jumătate dintre aplicanţii români sunt din instituţii educaţionale (îndeosebi universităţi), urmaţi de mediul privat şi apoi de cei din instituţii de cercetare. Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt principalele centre care au generat proiecte pentru regiunile de dezvoltare cărora le aparţin. Iar dintre organizaţii s-au remarcat, până acum, Universitatea Politehnica din Bucureşti, Institutul de Chimie Macromoleculară “P.Poni” din Iași şi Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca.

Deşi s-a vorbit adesea, în România, despre necesitatea accentuării asupra cercetării şi inovării şi s-a lucrat la numeroase strategii care să ducă la asemenea obiectiv, constatăm şi azi existenţa aceloraşi probleme cronice care tind să devină “istorice”: fragmentarea sistemului (daca i se poate spune sistem) cercetării şi inovării (universităţi, institute de cercetare, institutele Academiei Române), combinată cu lipsa unei mase critice a calităţii rezultatelor cercetării; scor slab atât la impactul public ştiinţific, cât şi la aplicarea brevetelor; condiţii improprii pentru cadrul desfăşurării business-ului legat de cercetare & dezvoltare şi foarte slaba implicare a sectorului privat în acest domeniu. Dacă se adaugă lipsa de apetit a guvernelor româneşti, din ultimele decenii, pentru a finanţa cercetarea & dezvoltarea, înţelegem precaritatea pieţei cercetării şi inovării de la noi, care se poziţionează printre ultimele în Uniunea Europeană. Adăugând şi prelungita tranziţie la economia de piaţă, indeciziile strategice vizând evoluţia infrastructurii, industriei, agriculturii, serviciilor, dar şi experimentele “reformiste” în educaţie şi în formarea forţei de muncă, avem un tablou al motivelor pentru care investiţiile în cercetare şi inovare sunt încă rahitice în România.

UE: Investiţiile în cercetare cresc, dar mult mai lent ca în alte regiuni

“Modelul” european nu a fost prea impulsionant, în ultimul deceniu, pentru cercetarea şi inovarea din România. Intensitatea cercetării & dezvoltării, între 2000-2008, a stagnat în Uniunea Europeană la aproximativ 1,85% din PIB. Între 1995-2008, investițiile totale în cercetare, în termeni reali, au crescut cu 50% în Uniunea Europeană, dar, în aceeaşi perioadă, au fost cu 60% mai mari în SUA, cu 75% în Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, cu 145% în BRIS (Brazilia, Rusia, India, Africa de Sud), cu 855% mai mari în China. În 2008, Uniunea Europeană a făcut 24% din cheltuielile totale mondiale pentru cercetare & dezvoltare, cu o scădere de 4% faţă de 1995. Ceea ce înseamnă că, dacă se menţine actuala tendinţă, până în 2014, China va ajunge înaintea Uniunii Europene la volumul cheltuielilor pentru cercetare & dezvoltare, şi nu peste mult timp europenii ar deveni deţinătorii unui adevărat mu-zeu de antichităţi ştiinţifico-tehnologice.

Cercetarea şi inovarea în Uniunea Europeană mai este încă relativ competitivă global, fiind al doilea centru la nivel mondial (după SUA), dar în multe domenii este în urma competitorilor internaţionali. Deşi s-a declamat frumos despre “Aria Europeană a Cercetării”, iar Agenda Lisabona promitea că Uniunea Europeană va deveni cea mai înaintată societate a cunoaşterii, europenii trebuie să-şi recunoască unele slăbiciuni care tind să devină stridente şi păguboase. Astfel, în comparaţie cu SUA şi cele mai importante economii din Asia, investiţiile sunt puţine în cercetarea-educaţia din Uniunea Europeană şi sunt îngrijorător de scăzute în cercetarea-inovarea din sectorul privat. Slaba conexiune între ştiinţă şi industrie, puţinătatea excelenţei ştiinţifice şi tehnologice (comparativ cu SUA) şi cadrul mai puţin favorizant pentru inovare, din punctul de vedere al accesului la finanţări, costurile ridicate ale înregistrării brevetelor, ale condiţiilor de business şi antreprenoriale sunt numai câteva dintre punctele slabe ale cercetării & dezvoltării în Uniunea Europeană. Nici companiile europene nu şi-au sporit efortul în cercetare şi inovare, în ultimul deceniu, pe când firmele din Japonia, Coreea de Sud şi China au contribuit tot mai mult. Dacă aceste slăbiciuni vor persista, capacitatea competitivă a Uniunii va suferi, iar accelerarea progresului nu va ţine pasul cu porţiunea cea mai dezvoltată a economiei globale.

Recent, la Bruxelles, a fost prezentat noul Cadru Strategic Comun pentru cercetarea ştiinţifică europeană, vizând  perioada de după 2013. Împreună cu Raportul Inovării, acest document strategic atrage atenţia asupra imperativului insistării asupra investiţiilor în cercetare şi inovare, propunând şi priorităţile cercetării, din perspectiva cetăţenilor Uniunii Europene: sănătate, energie, întreprinderi mici şi mijlocii, schimbări climatice. Abordarea acestei problematici exprimă o perspectivă societală, nu doar economică. Ceea ce implică şi un răspuns al societăţii la această provocare dificilă. În “The Economist” (16 iunie 2011), Joseph Schumpeter susţine că cercetarea, inovarea, noile tehnologii au revoluţionat procedurile de tratament şi îngrijire a sănătăţii, au prelungit durata de viaţă, dar asemenea evoluţii necesită o reală reformă a sistemului de îngrijire a sănătăţii, nu doar schimbări secvenţiale ori conjuncturale.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica,  luna Iulie – August 2011.

About Author

Leave A Reply