Problematica precarităţii impune analiza celor două sensuri ale precarităţii: cel ontologic şi cel social. Precaritatea vitală, adesea ocultată, eufemizată sau negată şi precaritatea socială, care se înscrie în cea vitală, dar nu e determinată de ea, se află în interdependenţă: vulnerabilitatea vitală tinde a se prelungi într-o vulnerabilitate socială, aşa cum şi orice vulnerabilitate socială îşi găseşte expresia în diverse forme de vulnerabilitate vitală, ca de exemplu depresiile sau o serie de patologii psiho-somatice.
Condiţiile de viaţă şi sănătatea
Precaritatea este definită ca absenţa uneia sau mai multor securităţi vitale putând compromite șansele unei persoane de a beneficia de drepturi fundamentale. Această absenţă conduce la sărăcie extremă atunci când afectează mai multe domenii ale existenţei. Persoanele precare sunt defavorizate și vulnerabile. Numeroase cercetări şi analize ale sistemelor de sănătate au demonstrat că disparităţile sanitare reflectă inegalităţile sociale structurale care depăşesc cu mult domeniul de acţiune al unui sistem de sănătate. (Inserm, 1995) “Disparităţile fizice dintre indivizi nu sunt determinate în mod absolut de esenţa biologică a fiinţei umane, ci de inegalităţile pe care societatea le instituie”. (Leclerc, 2000)
Numeroase studii, precum cel condus de M. Bungener şi J. Poerret în 1995, pun în evidenţă dimensiunile psihologice ale precarităţii. De exemplu, şomajul poate avea un efect patogen în măsura în care creează o angoasă legată de pierderea statutului social, dar şi pentru că declasarea socială poate conduce la precaritate. Acest studiu mai arată că “şomerii, mai mult decât salariaţii, au tendinţa de a se declara într-o stare bună de sănătate şi a nu recunoaşte nici un simptom, deşi prezintă mai multe patologii”. (Bungener et al., 1995)
Astfel, originea procesului de precarizare se află la articulaţia dintre social şi individual. Cercetări recente pun în evidenţă mecanisme psihosociale în cursul cărora factori sociali, respectiv “evenimente ale vieţii”, şi variabile individuale precum “capacitatea de a face faţă” pot influenţa starea biologică. “Capacitatea de a face faţă” nu ţine numai de personalitate, dar este legată şi de experienţa socială şi de nivelul de incluziune socială al unei persoane.
Clinica extremului (care în Franţa este o specializare medicală distinctă, n.red.), a celor “fără domiciliu fix”, SDF (Sans Domicile Fixe, fr.), (Renaud, 1987), (Bruchon et al, 1994), relevă că factorii individuali de patologie precum alcoolismul, psihozele sau poli-toxicomania influenţează sănătatea. Dar această etiologie multifactorială nu poate evita însă explicaţia prin puterea de moarte socială a excluziunii, care poate “acţiona ca un virus instalat în inima subiectului, astfel încât se reproduce la infinit” (Declerck, 2001). Suferinţa celor care trăiesc în stradă are consecinţe psihice importante: sindromul de desocializare, aspect patologic al excluziunii sociale, patologie a raportului cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu societatea. Desocializarea se traduce prin retragerea psihică din spaţiul corporal dezinvestit: “vidul interior al celui exilat se manifestă prin indiferenţa la durere şi o tendinţă de a ignora urgenţa bolilor somatice adesea grave”.
De la precaritate la stigmatizare
Figura celui fără adăpost, a şomerului de lungă durată (Schwartz, 1990) a tânărului în căutarea unui improbabil job (Dubet, 1987) nu este singura necesitând acest tip de analiză. Lupta de fiecare zi pentru supravieţuire, lipsa de raporturi de interdependenţă socială, de relaţii sociale reciproce care formează viaţa obişnuită în societate constituie forme ale sărăciei contemporane, o sărăcie rezultată din precaritate, din absenţa recunoştinţei sociale şi din lipsa de demnitate socială (Paugam, 2007). Conceptul de descalificare socială comportă o dublă dimensiune: lipsa de ajutor şi vulnerabilitatea socială sunt caracteristice procesului de descalificare, proces ce îl expune pe sărac privirilor necruţătoare ale celorlalţi şi îi pune în evidenţă inutilitatea socială.
Săracul este stigmatizat din punct de vedere social ca fiind o persoană aparţinând unui grup social devalorizant, considerat incompetent, iresponsabil, leneş. Sociologii constată evoluţia imaginii pe care societatea o are asupra săracilor şi a celor vulnerabili, de la regresia explicării sărăciei prin nedreptate, la progresia explicării sărăciei prin lipsa de curaj a persoanelor respective, prin iresponsabilitatea, lenea sau incompetenţa lor.
Sentimentul că ar trebui găsite soluţii pentru a evita ca săracii să profite de asistenţa socială este din ce în ce mai pregnant; în acelaşi timp, persoanele care se află în situaţie de precaritate îşi pierd încrederea de sine şi pierd, totodată, capacitatea de a avea o activitate, pentru că sănătatea lor s-a degradat în timp, iar starea lor psihologică deteriorată acţionează ca un obstacol suplimentar.
Fenomenologia precarităţii şi suferinţa psihosocială
Fenomenul precarităţii modifică modul de viaţă, raporturile individuale, raportul între indivizi şi societate. Precaritatea pune problema umanităţii fiinţei, prinse într-un proces prin care individul îşi pierde rolul şi recunoştinţa socială. (G. Le Blanc, 2007) Pe câtă vreme viaţa obişnuită permite o viaţă socială şi momente de libertate, reprezentând un joc cu norme şi convenţii sociale, precaritatea apare ca o alterare, o “sufocare” a oricărui asemenea joc. Incertitudinea viitorului interzice persoanei să se proiecteze în viitor. Viaţa obişnuită este un joc, persoana fiind prinsă în tensiune cu propria sa vulnerabilitate, în sensul unui apel la autonomie. Şi, în această tensiune, viaţa obişnuită deschide spaţiul creativităţii şi al afirmării persoanei. Dacă persoana obişnuită investeşte jocul cu normele sociale şi, în acest sens, este liberă în raportul său cu societatea, fără a le ignora, persoana precară nu are nici o vizibilitate, nici o posibilitate de a se exprima în spaţiul public. Persoana precară, declasată social, fără creativitate, este expusă “necunoaşterii umanităţii sale”. Suferinţa psihosocială se prezintă sub forma unei fragilităţi narcisice cu problematica dominantă a pierderii: a locului de muncă, a locuinţei, a statutului social, a stimei de sine, a încrederii în sine, a încrederii în celălalt, “în demnitatea de a exista”. (Furtos, 2005)
Guillaume Le Blanc (2008) consideră că prin conştientizarea gradului de suferinţă psihică şi socială al persoanelor precare este posibilă o remediere a efectelor toxice ale precarităţii. El susţine o politică de sănătate clinică, o clinică a anumitor boli determinate de precaritate, şi, la modul general, un program al îngrijirilor sociale care să conducă persoanele precare spre autonomie. Clinicianul, redând capacitatea persoanei de a se povesti, favorizează creativitatea, posibilitatea pentru persoană de a reinvesti în jocul de realizare a normelor sociale.
Precaritate şi practică medicală
Influenţa socială, contextul în care ne aflăm, aşteptările pe care le avem şi sistemul cultural joacă un rol determinant în atenţia pe care o purtăm durerii şi senzaţiilor interne. Apelul persoanelor defavorizate la îngrijiri medicale nu este prima lor preocupare, astfel încât urgenţele medicale constituie, în general, primul lor contact cu sistemul de îngrijire a sănătăţii. Fără medic de familie şi prea puţin monitorizaţi înainte de a ajunge la urgenţă, aceştia fac târziu apel la sistemul de îngrijiri medicale, doar atunci când patologiile sunt avansate şi se află deja în stare gravă. Aceste persoane sunt, mai adesea ca altele, aduse la spital în stare de inconştienţă.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Septembrie 2011.
