Prof. Teodor Horvat, UMF “Carol Davila”, IOB București: Istoria medicinei românești, la Academia Română

0

Prof. Teodor Horvat, unul dintre cele mai importante nume ale chirurgiei din România, un reper în chirurgia toracică, este și pasionat de istorie. Astfel că șeful Disciplinei de chirurgie toracică de la UMF “Carol Davila” a fost cooptat recent, alături de nume mari ale chirurgiei și medicinei românești, în cadrul Comisiei de Istoria Medicinei nou-înființate la Academia Română, sub coordonarea președintelui Academiei, acad. Ioan-Aurel Pop, și sub conducerea acad. Victor Voicu, șeful Secției a X-a de Științe Medicale.

Lucrarea “File din istoria medicinei românești”, vol I și II, în coordonarea acad. Victor Voicu și Prof. Dr. Irinel Popescu, a apărut în toamna anului 2020 la Ed. Academiei Române, în colecția Civilizația Românească, coordonată de acad. Victor Spinei.

Revista Medica Academica este onorată să inaugureze, odată cu acest interviu, seria “File din istoria medicinei românești”, care va reuni articole despre momente și oameni care au marcat destinul medical al românilor.

 

 

 

Sunteți șeful Disciplinei de chirurgie toracică de la UMF “Carol Davila”. Care sunt reperele care v-au marcat activitatea profesională?

Până în urmă cu un an am fost șeful Secției de chirurgie toracică din IOB, scaun de pe care m-am ridicat prin propria voință. La 1 noiembrie 2020 s-au împlinit 46 de ani de când sunt chirurg cu acte, iar cu o lună înainte 51 de ani de când am călcat prima dată într-o sală de operație, ca student.

Am fost student militar – în ‘69 nu era o facultate separată medico-militară, exista însă Institutul Medico-Militar; studenții militari erau subvenționați de către armată. Am terminat facultatea ca șef de promoție, iar la începutul anului șase se dădea un examen de internat pe trei secțiuni – chirurgicală, medicală, paraclinică, care se repetau la secundariat. Era cea mai bună formă de selecție, nu ca în zilele noastre, când se înscriu toți la rezidențiat fără a ști prea bine ce vor să facă. De aici, nepotrivirea între persoană și specialitate.

Cu permisiunea Dvs, am să sar peste timp. În 2006, fiind ales între cei mai buni zece chirurgi din România, am fost întrebat care sunt calitățile unui chirurg. Am spus gândirea chirurgicală, apoi responsabilitatea, aproape la egalitate cu prima, și în al treilea rând rapiditatea.

Gândirea chirurgicală e capitală și se referă la diagnostic – în medicină și chirurgie cel mai greu e să pui diagnosticul. Din păcate, azi se aruncă năvodul explorărilor și nu se mai stă de vorbă cu bolnavul. Această supraspecializare este contraproductivă, dacă nu chiar periculoasă, pentru că nimeni nu mai vede ansamblul.

Le spun elevilor mei că în chirurgia toracică trei elemente sunt importante: 1. dacă trebuie făcută operația chiar dacă nu știi exact ce fel de tumoră are pacientul; 2. să verifici chiar înainte de a pune bisturiul pe ce parte a toracelui e leziunea; 3. după ce ai intrat în torace trebuie să fii în stare să rezolvi indiferent ce găsești… Toracele nu este dulap ca să îl deschideți de câte ori vreți, le spun. În torace intri o dată, a doua oară, a treia cu probleme, a patra nu mai apuci. În abdomen poți să intri și de 30 de ori.

Chirurgii operatori în chirurgia toracică sunt extrem de puțini. Chirurgul operator este cel care poate duce operația până la sfârșit, fără să ceară ajutor pentru o situație neașteptată.

După facultate am fost intern la Fundeni, la o secție de chirurgie cardiovasculară militară abia deschisă, condusă de lt.col. Vasile Cândea. După un timp am cerut să plec, pentru că simțeam că am început “casa chirurgicală” cu acoperișul, fără să am fundația. Am dat secundariatul, am luat chirurgia generală și m-am reîntors la Fundeni, pentru trei ani, la marele chirurg Prof. Dan Setlacec. Anul acesta, la 2 octombrie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa, drept pentru care elevul său cel mai deosebit, Prof. Irinel Popescu, a avut ideea organizării unor manifestări științifice dedicate centenarului Dan Setlacec. Prima a avut loc la 12 februarie, pe zoom, cu aproape 80 de elevi ai săi, fiecare depănând amintiri trăite la Centrul de chirurgie generală de la Fundeni. În ‘80 am dat examenul de specialitate la Cantacuzino, la Prof. Juvara. Din 54 de chirurgi, primul clasat pe țară am fost eu. S-a bucurat foarte mult Prof. Setlacec.

Am plecat la Spitalul Militar Central, în secția de chirurgie generală condusă de gen. Prof. Traian Oancea, și deoarece el făcuse chirurgie toracică am făcut și eu. După doi ani am fost transferat la chirurgie toracică. Am spus Da! A fost uimit, pentru că înaintea mea mai fuseseră patru chirurgi. Însă l-am rugat să mă ajute să iau o a doua specialitate, chirurgia toracică, și apoi să fie secție separată și clinică universitară.

De la început a trebuit să înving un prim obstacol, ridicat la vârful Direcției Medicale a Armatei. Șeful de atunci nu voia să mă primească, mi-a spus că au alte priorități. Mi s-a urcat sângele la cap, am plecat foarte necăjit. Mă întâlnesc pe alee cu un general, care m-a întrebat: “Ce-i cu tine aici?!” Mă mai văzuse o singură dată, la 23 august 1984, în Piața Aviatorilor, eu eram de gardă la cortul medical și venise să-i măsor tensiunea arterială. Avea 17 cu 11. Ce medicament să-i dau, că trebuia să vină Ceaușescu din clipă-n clipă?! Cel mai bun medicament e reușita paradei, i-am spus! Parada a ieșit excepțional și după aceea a revenit și avea tensiunea 13 cu 7. Ai avut dreptate, mi-a spus! În martie 1985 am mai primit un telefon de la el, mi-a trimis o nepoată care avea o suferință biliară, dar care nu era de operat. I-am spus deci că nu vor să-mi primească dosarul… M-a luat cu el și mi-a zis: “Aici putem sta de vorbă, că nu sunt microfoane. Unde-i dosarul?! De mâine te duci la a doua specializare, chirurgia toracică”, mi-a spus. Era generalul Victor Atanasie Stănculescu. Dacă nu mă întâlneam cu el, destinul meu era altul. După un an la Filaret, m-am întors la Militar. A venit Revoluția, șeful meu s-a pensionat, începuseră demersurile să ne despărțim de chirurgia generală. În ‘92 am fost chemat să fiu al treilea șef la Filaret, după prof. Cărpinișan și prof. Coman. Doar că mie nu mi-a plăcut spitalul.

În ‘93, pe 30 septembrie, la 3 fără un sfert, mă cheamă prorectorul prof. Corneliu Dragomirescu să preiau Disciplina de chirurgie toracică de la UMF “Carol Davila”. Partea didactică s-a mutat atunci la Spitalul Militar. Aș putea scrie un roman după toate câte mi s-au întâmplat…

Eu am ajuns chirurg toracic datorită gen. Oancea, iar doi oameni au ajuns datorită exclusiv mie, unul dintre ei fiind Prof. Ioan Cordoș, în prezent șef de secție la Sp. “Marius Nasta”. Când am refuzat să mă duc la Filaret nu m-am gândit că o să vină momentul 2006, când toată generația noastră a fost trecută în rezervă.

 

De ce acest moment?

În condițiile intrării în NATO, s-a spus că sunt necesare reduceri de efective militare. Erau în Spitalul Militar specialiști de marcă – la ginecologie Prof. Petre Brătilă, la oftalmologie Prof. Benone Cârstocea, la dermatologie Prof. Ioan Nedelcu, la chirurgie Prof. Ioan Timaru, Prof. Ioanel Câmpeanu și alții… S-a făcut un fel de reformă, cum se vrea și-acum.

În 2006 am fost trecut în rezervă și clinica s-a mutat la IOB, cu sprijinul Prof. Florian Popa, rectorul UMF, și al Prof. Rodica Anghel.

Așa că în viața mea am făcut două secții de chirurgie toracică – una la Militar, unde exista tradiție, și una la Fundeni, la IOB, unde nu exista absolut nimic. De la zero s-a făcut o secție modernă.

 

Ce ne puteți spune despre progresele în chirurgia toracică?

Intervențiile chirurgicale toracice nu au putut fi făcute în siguranță până nu s-a pus la punct intubația oro-traheală, în jurul celui de-al doilea război mondial. Prof. George Litarczek a fost promotorul metodei, la noi.

Care e momentul acum în chirurgia toracică?! Trecerea de la chirurgia clasică toracică la chirurgia modernă s-a făcut prin introducerea de noi tehnologii, cum ar fi LASER-ul, dar și altele. LASER-ul este un instrument de tăiere, de sigilare a vaselor și a bronșiilor mici, de sub 3 mm, face hemostază și aerostază. Avantajul e că taie rapid, se pretează cel mai bine pe plămân, pentru că plămânul e foarte bogat în apă. Aplicarea sa principală e la metastazectomiile pulmonare, pentru că secționezi la jumătate de cm de metastază. La IOB s-a adus un LASER performant, donație din partea fundației conduse de D-na Victoria Asanache.

Dar marele pas făcut în chirurgia toracică este chirurgia minim invazivă, introdusă prin ‘95-96, când am primit un toracoscop.

Prima rezecție minim invazivă anatomică, la noi – o lobectomie inferioară dreaptă – a fost făcută la Spitalul Elias de Prof. Ulmeanu și Prof. Cordoș. A doua rezecție am făcut-o eu, la Militar, o lobectomie medie. Dar din cauza lipsei de instrumentar specific și consumabile, care erau extrem de scumpe, continuarea a fost imposibilă. Ce nu am putut face eu direct am căutat să fac prin elevii mei. Tinerilor le-am spus că acesta e viitorul – chirurgia de rezecție minim invazivă. S-au școlit la Shanghai – Dr. Natalia Motaș, Dr. Veronica Manolache, Dr. Mădălina Iliescu, la Paris – Dr. Bogdan Tănase, Dr. Alin Burlacu, cât și la Budapesta. Acum, la IOB, orice intervenție de rezecție pulmonară se începe minim invaziv.

 

File din “Istoria medicinei românești” – Academia Română

Sunteți vicepreședinte al Comisiei de Istoria Medicinei, recent înființată la Academia Română. În noiembrie 2020 au fost lansate două volume despre medicina românească. Ce semnificație are acest demers?

Fondatorul medicinei românești moderne a fost Carol Davila. Foarte mulți dintre elevii lui au avut înclinație spre istorie, memorialistică. Constantin Dumitrescu Severeanu, șef de chirurgie la Colțea, cel care l-a operat pe Carol Davila de flegmon amigdalian, după ce s-a retras și-a scris memoriile – o carte excepțională. Victor Gomoiu, un alt chirurg, a fost președintele Societății Internaționale de Istoria Medicinei, între 1936-1958.

Academia Română a scos două volume despre istoria medicinei românești în colecția Civilizația românească – vol. 29 și vol. 30. “File din istoria medicinei românești” îi are drept coordonatori pe acad. Victor Voicu și pe viitorul academician Irinel Popescu. Primul volum tratează istoria generală, în 21 de capitole, iar al doilea cuprinde istoria disciplinelor fundamentale și a specialităților medicale, în 40 de capitole. În volumul al doilea am scris și eu “Istoria chirurgiei toracice din România” și am citit ambele volume din scoarță-n scoarță. Pentru că sunt pasionat de istorie dintotdeauna, am corectat și unele inadvertențe istorice. În această muncă am fost ajutat de către elevul meu, Dr. Alin Burlacu.

O istorie extrem de documentată a medicinei românești a scris-o, după ce s-a pensionat, Prof. Dan Setlacec – “Medicina românească, medicină europeană”. Pentru că tot se spunea după Revoluție că noi intrăm în Europa… În cele două volume, 1859–1916 și 1919–1940, am găsit informații incredibile despre specialitățile medicale, despre chirurgii respectivi, despre societățile științifice, despre periodicele vremii precum Revista de chirurgie, fondată de Thoma Ionescu.

Revenind la volumele Academiei, se poate spune că acestea înglobează toată medicina românească. S-au lansat în noiembrie 2020, la Academia Română, în prezența acad. Ioan-Aurel Pop. Tot atunci s-a instituit și o Comisie de istoria medicinei, al cărui președinte e acad. Ioan-Aurel Pop, vicepreședinte prim e acad. Voicu, iar al doilea vicepreședinte e cel care vă vorbește. Nominalizarea mă onorează și mă motivează.

Ce-și propune această comisie a Academiei Române?! Ca membrii ei să facă programe de cercetare, să scrie și să publice – nu doar ei, dar și oricine dorește, pe domeniul său de competență.

În acest interviu putem dezvălui cititorilor Dvs. că această comisie a ales revista Medica Academica pentru a publica o serie de articole reunite sub numele “File din istoria medicinei românești”, și vom inaugura această serie cu un articol scris de Prof. Alexandru Nicodin, un elev al meu, despre oftalmologul Ioan Piuariu-Molnar. Vor veni și altele. În ceea ce mă privește, vreau să scriu o serie de articole despre legăturile genetice ale caselor domnitoare românești. Urmărind genealogia, veți fi surprinși de imensa răspândire a genelor strămoșilor noștri în istoria Europei și de peste Ocean, cât și la Casa Regală a României.

Pasiunea pentru istorie o am de copil – am toată colecția de Magazin Istoric. Nu poți să faci performanță decât dacă ai cunoștințe profunde. La un moment dat, marele istoric acad. Virgil Cândea, care a venit să-l văd ca pacient și cu care am discutat două ore, mi-a spus – Dle Profesor, lăsați chirurgia, veniți la Universitate, vă dăm o catedră că știți mai multe decât ai noștri.

 

Ce-ar trebui să știe orice român despre istoria medicinei românești?

Recomand fiecărui medic să citească cartea Prof. Dan Setlacec, precum și cele două volume ale Academiei Române lansate recent, și să vadă valoarea școlii românești de medicină. Au existat medici români care au făcut descrieri anatomice pentru prima dată în lume – Prof. Gerota, care a descris fascia perirenală, care e citată în toate tratatele, Prof. Gr. T. Popa, care a descris sistemul port hipofizar. Cel care a descoperit insulina în lume a fost un român, Nicolae Paulescu, dar descoperirea, deși publicată în Franța, i-a fost “suflată” de către doi canadieni care au luat Premiul Nobel, și el nu. Acum se recunoaște, postum, că el a făcut descoperirea. Ce trebuie să ne recăpătăm noi, ca români?! Încrederea în forțele proprii și încrederea în cei de lângă noi. Totul este să-ți învingi orgoliul. Ce-a spus Socrate?! Că “nu știu nimic”. Dacă îți dai seama câte nu știi, te îngrozești. Le spun rezidenților: Când veți vedea un doctor care “se dă rotund”, e de la mediocru în jos.

 

Dat fiind că aveți o cunoaștere profundă a istoriei medicinei, cum am trecut prin pandemie, cum apreciați că a răspuns medicina?!

Omenirea s-a confruntat cu mari epidemii, Europa așijderea. Marea epidemie de ciumă de la 1340 a venit tot din Asia, iar în Europa a ajuns deoarece tătarii, când au asediat Kaffa, colonie genoveză în Crimeea, au aruncat peste ziduri cadavre de ciumați. Se spune că au fost cam 20 de milioane de morți, jumătate din populația Europei. Dar n-a murit omenirea. Și niciodată nu s-a întâmplat asta, pentru că unii supraviețuiau bolii, iar alții nu se contaminau; un papă a trăit trei săptămâni în interiorul unui cerc de foc, astfel încât șobolanii și puricii nu au putut trece.

Altă mare epidemie a fost variola. S-a observat că mulgătoarele de lapte, care făceau variola vacilor, nu se îmbolnăveau de variolă. Numele de vaccină vine de la “vacă”, în latină. Un englez, Eduard Jenner, a avut curajul să ia puroi de vaccină și să realizeze o inoculare la un copil (1796). A fost primul vaccinat. Ecaterina a II-a a Rusiei, cu peste 30 de ani înainte de prima vaccinare, a fost variolizată (1764), metodă de infectare preventivă și de profilaxie a variolei ce se practica de sute de ani în China, India, Turcia. Doctorul i-a spus să aleagă un loc ascuns, că rămâne urmă, însă ea i-a răspuns că dimpotrivă, să fie într-un loc vizibil. Exemplul ei a fost urmat în masă de către ruși. Epidemia a început apoi să se estompeze. O să vedeți un Certificat de vaccină din sec. al 19-lea, datat 28 ianuarie 1867 (foto, primit de la gen. Dan Zaharia). În sec. al 19-lea se dădea dovadă de vaccinare; ori ce vaccin putea să facă atunci, decât o inoculare cu vaccină?!

Particularitatea pe care o trăim acum constă în faptul că niciodată nu a existat o media atât de penetrantă – televiziunile, dar mai ales internetul. Se va ieși și din această pandemie, chiar dacă nu ar fi fost vaccin.

Gripa spaniolă nu era spaniolă deloc. Însă Spania nu era putere beligerantă, și presa putea să scrie, pe când în puterile beligerante nu. Au murit în tranșee mai mulți de gripă decât de glonț. Când s-a semnat armistițiul, la 11 noiembrie 1918, soldații demobilizați au fost vectori ai virusului în toată lumea, inclusiv la București. Regina Maria a avut gripă spaniolă, de la soldații francezi internați la Colțea pe care i-a vizitat. În memoriile ei descrie toate simptomele, de a-i zice că e covid. Gen. Eremia Grigorescu, marele luptător în primul război mondial, n-a murit de glonț, ci de gripă spaniolă. La fel și ginerele lui Carol Davila, gen. Petricari.

Vaccinarea și aceste măsuri de protecție au început să-și arate roadele. La OMS există un grad de optimism. Paharul e pe jumătate plin, pe jumătate gol. Noi ar trebui să vedem partea plină, dar românii nu văd decât partea goală, adică răul. Dacă deschizi televizorul te îngrozești. Ar trebui să ne punem picioarele în apă rece și o pungă cu gheață la cap, altfel nu vom ieși niciodată din această nebunie.

 

 

Cele trei calități ale unui chirurg sunt: gândirea, responsabilitatea și manualitatea.

 

 

 

 

 

ACADEMIA ROMÂNĂ

Comisia de Istorie a Medicinei

Coordonată de Secția de științe medicale

 

Acad. Ioan-Aurel Pop, Președinte

Acad. Victor Voicu, Vicepreședinte, Farmacologie, Toxicologie și Psihofarmacologie

Prof. Teodor Horvat, Vicepreședinte, Chirurgie Toracică, București

Prof. Octavian Buda, Istoria Medicinei, București

Prof. Cristian Barsu, Istoria Medicinei, Cluj-Napoca

Prof. Dana Baran, Istoria Medicinei, Iași

Prof. Vasile Sârbu, Chirurgie, Constanța

Prof. Silviu Constantinoiu, Chirugie, București

Prof. Lazăr Fulger, Chirurgie, Timișoara

Prof. Eugen Târcoveanu, Chirurgie, Iași

Prof. Alexandru Nicodin, Chirurgie Toracică, Austria

Prof. Irinel Popescu, Membru corespondent al Academiei Române, Chirurgie, București

Prof. Ioan Romoșan, Medicină Internă, Timișoara

Dr. Alin Burlacu, Secretar, Chirurgie Toracică, București

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply