DESPRE ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE ÎN BANAT (III)

continuare din numărul precedent

Drepturile asiguraților. Ajutoarele bănești.

Ajutoarele bănești se acordau după cum urmează:

Ajutoarele în caz de maternitate

Asigurata care a contribuit cel puţin 26 de săptămâni în ultimele 12 luni înainte de facere aveau drept la îngrijire cu medic, moaşe, medicamente; la ajutor bănesc de sarcină şi lehuzie pe timp de 12 săptămâni, dintre care cel puţin 6 săptămâni înainte de naştere; la ajutor de alăptare pe timp de 6 săptămâni (dacă îşi alăpta singură copilul); la internare în maternitate. Pe timpul cât era internată, asigurata avea dreptul numai la 50% din ajutorul bănesc, dacă deținea o familie pe care o întreţinea.

Soţia unui asigurat avea drept la îngrijire cu medic, moaşe, medicamente și pansamente, dacă soţul contribuise la fondul de asigurare cel puţin 52 de săptămâni, în ultimii doi ani.

Eventual, i se putea acorda, pe timp de cel puţin 6 săptămâni, cu aprobarea Consiliului de administraţie, 50% din ajutorul bănesc de boală cuvenit asiguratului, care însă se acorda după o cotizare de cel puţin 26 săptămâni, în ultimii doi ani.

Eventual, i se putea acorda, pe cel mult 6 săptămâni, cu aprobarea Consiliului de administraţie, până la un cuantum de 50% din ajutorul bănesc de boală cuvenit asiguratului.

Ajutoarele în caz de deces

Se acordau anumite sume, după o cotizare de cel puţin 26 de săptămâni în ultimii doi ani, în cazul când asiguratul a contribuit la mai multe clase de asigurare, iar ajutorul se stabilea după clasa care corespundea mediei cotizaţiilor.

Cuantumul pe clase a fost stabilit astfel: I – 2000 lei, II – 3000 lei, III – 3500 lei, IV – 4000 lei, respectiv V – 5000 lei (Gomoiu, 1936).

Pensia pentru invaliditate

Dacă după îngrijire medicală se stabilea o incapacitate de muncă mai mare de 2/3, asiguratul avea dreptul la pensie de invaliditate, în cazul în care a contribuit, în mod regulat, în asigurare, minimum 200 de săptămâni, cel puţin câte 16 săptămâni în fiecare an.

În caz de întrerupere, dreptul renăştea după o nouă cotizaţie de 200 de săptămâni.

Dacă asiguratul a contribuit 200 de săptămâni înainte de întrerupere, dreptul renaşte după cel puţin 100 de săptămâni de cotizare.

Nu se socotea întrerupere timpul în care asiguratul nu a cotizat, fiind sub drapel sau bolnav cu drept la ajutoare băneşti.

Cuantumul pensiilor lunare, după clasele de cotizare, era pentru fiecare clasă următorul: I – 400 lei, II – 450  lei, III – 500  lei, IV – 550  lei, V – 600  lei.

La aceste cote fixe se adăuga o parte variabilă egală cu doi lei anual pentru fiecare săptămână cotizată peste minimul de 200 de săptămâni.

În cazul morţii asiguratului, aveau dreptul la pensie: soţia, 50% din pensia soţului, dacă era în neputinţă de a munci; copiii legitimi, adoptivi, recunoscuţi până la 18 ani, la 1/3 din pensia asiguratului, numai dacă erau săraci şi dovedeau aceasta cu acte de pauperitate.

Ca și în prezent, inspectorii caselor de asigurări efectuau controale “pe teren”. Astfel, în anul 1938 (conform unui raport redactat de C. Grofșorean) s-a remarcat “o slabă educațiune sanitară și o frecvență crescută a sifilisului (7,5%), gușii, ascarizilor, alcoolismului și reumatismului articular și mușchiular”.

Elemente interesante privind starea de sănătate și impactul îngrijirilor pentru sănătate prin sistemul de asigurări apar în numeroase monografii sătești din Banat, datând din diverse perioade de timp, mai ales după 1890, dar mai cu seamă în perioada 1922-1938, despre comunele Opatița, Satchinez, Alioș, Deta, Denta, Răcăjdia, Săcălaz, Ciclova, Oravița, Bocșa ș.a. O mențiune specială merită efortul preotului Gheorghe Cotoșman, care a investigat 10 localități, dar numai o parte din studiile efectuate au reușit să vadă lumina tiparului: Sânnicolaul Mare, Comloșu Mare, Lunga, Giridava-Morisena-Cenad și Nerău. Cele nepublicate se refereau la localitățile Pesac, Saravale, Igriș, Periam, Vălcani și Beba-Veche. (Ioan Romoșan – Monografia orașului Sânnicolau Mare, Ed. Solness, Timișoara, 2000 şi 2005).

Pentru prima dată în istoria României, în primăvara anului 1946, bugetul Ministerului Sănătăţii a atins cifra de 6,42% din totalul bugetului ţării, faţă de 1,7% cât fusese în anul precedent. Puterea “populară” începea să-şi chibzuiască bugetul după interesele sale economice, culturale şi de sănătate publică. Această politică de “grijă faţă de situaţia maselor populare” determină primele realizări privind îmbunătăţirea reţelei de asistenţă medico-sanitară. În 1946 se creează 535 posturi de noi medici, 200 posturi de medici externi, 100 de  posturi de medici interni, 1900 posturi noi pentru personalul auxiliar sanitar și s-a aprobat înființarea a 60 de circumscripţii rurale noi. S-a mărit numărul de paturi pentru bolnavii de tuberculoză; a început construirea de noi sanatorii şi dispensare, ş.a.m.d. (Danielopolu, 1955)

Anii următori, 1946-1950, reprezintă un alt moment ce se cuvine a fi menţionat: “etapa constituirii sistemului socialist de organizare a ocrotirii sănătăţii, a vindecării marilor răni lăsate de război, a lărgirii învăţământului medical pentru formarea de cadre, a extinderii bazei materiale, a ocrotirii sănătăţii muncitorilor, a mamei şi a copilului.” Între anii 1946 şi 1997, în România s-a aplicat sistemul sanitar de servicii de sănătate de tip sovietic (imaginat de Semaşco, 1946) și “ameliorat” ulterior în anii 1957, 1966, 1969 şi 1972 (prin Legea Sanitară) şi după 1990 (prin diverse hotărâri de guvern).

PRINCIPIILE SOCIALISTE ALE OCROTIRII SĂNĂTĂŢII POPULAȚIEI (1946-1997) PE BAZA PRINCIPIULUI CONSTITUȚIONAL ASOCIAT CU PRINCIPIUL ETICII ȘI ECHITĂȚII SOCIALISTE

Prima lecţie majoră care trebuie reţinută din experienţa socialistă constă în aceea că, în anumite circumstanţe date, intervenţia statului în sectorul apărării sănătăţii este de dorit şi de multe ori este esenţială. Creşterea economică rapidă, extinderea sectorului social (transferuri de venit, sănătate, învăţământ şi cultură) alimentele la îndemână, locuinţele şi ocuparea forţei de muncă au condus la îmbunătăţirea semnificativă a nivelului de trai şi a stării de sănătate în multe ţări socialiste, ca şi în România, în perioada iniţială de planificare centralizată. Faţă de situaţia iniţială de distrugere fizică, dificultăţile economice, foametea şi lipsa de locuinţe în anii ’50 se caracterizau prin îmbunătăţiri ale nivelului de trai şi de sănătate, în ciuda preţului crescut plătit prin politica de opresiune şi pierderea libertăţii individului.

Asigurarea drepturilor “unei întregi populaţii la servicii de sănătate depline” a fost una dintre cele mai remarcabile realizări ale regimului socialist şi a sistemului său de asistenţă de sănătate. În nicio altă regiune din lume, nici chiar în Europa sau China, nu s-a reuşit să se asigure o astfel de acoperire extensivă a serviciilor sanitare la o populaţie similară ca mărime.

Atât timp cât egalitatea accesului la nevoile sanitare apare să fie una dintre cele mai importante determinante a statutului de sănătate la cele mai înalte niveluri de venit, păstrarea acestei moşteniri trebuie să fie o problemă prioritară.

În primii ani ai deceniului ’70, ţări ca România aveau un sistem sanitar matur, în comparaţie cu ţările în curs de dezvoltare cu PIB pe cap de locuitor asemănător şi chiar în comparaţie cu ţările cele mai industrializate; sectoarele de sănătate erau însă bine dotate cu infrastructură fizică de bază, personal calificat şi programe educaţionale. Reţeaua de spitale, clinici, policlinici şi alte utilităţi structural integrate, având la bază modelul sovietic, asigura accesul universal la serviciile sanitare. Pacienţii luau primul contact cu structurile inferioare ale sistemului, individual, prin serviciile de fişiere ale spitalelor, policlinicilor, prin departamente de diagnostic, servicii de urgenţă, centre medicale, dispensare rurale şi punctele sanitare din platformele industriale. Doctorii care lucrau în aceste centre acţionau ca medici de medicină generală, tratând ce puteau, iar cazurile mai dificile le trimiteau la structurile superioare. Spitalele universitare şi institutele naţionale de specialişti capabili să facă intervenţii care cereau tehnologie avansată constituiau vârful acestei piramide. Sistemul era structurat pe baze de igienă şi epidemiologie care formau, de asemenea, o reţea sofisticată şi integrată de servicii de sănătate publică care se concentra pe controlul bolilor infecțioase, profesionale și de mediu.

“Testamente” pozitive ale regimului socialist din România

Deoarece sistemul socialist nu a reuşit să producă numeroase din beneficiile economice şi sociale prevăzute, reformatorii radicali din perioada tranziţiei pot condamna cu uşurinţă şi chiar pot dărâma şi desfiinţa aproape tot ce a existat în trecut. Ca urmare, există acum un risc serios, cel puţin în sectorul sănătăţii, ca să se ajungă să “se arunce copilul cu băiţa”. Nu numai că s-ar produce pierderi de active valoroase cum ar fi excelentele programe de vaccinare şi serviciile de asistenţă pentru mamă şi copil, dar ar putea lipsi o mare parte a populaţiei de servicii de sănătate de bază, într-o perioadă când şomajul şi deteriorarea nivelului de trai au un impact negativ asupra sănătăţii.

Slăbiciunile sistemice

Din nefericire, în ciuda acestor elemente pozitive, serviciile naţionale de sănătate sunt deosebit de ineficiente în promovarea unor măsuri de sănătate sau de prevenire a îmbolnăvirilor, invalidităţii, ca și scăderii unor situații tragice legate de morţi evitabile (18%, după V. Trebici) din cauze cunoscute şi care pot fi prevenite.

A doua lecţie majoră de învăţat de la experienţa socialistă este aceea că, bazându-se prea mult pe monopolul statului într-o economie centralizată şi planificată, a scăzut eficienţa şi calitatea asistenţei de sănătate. Aceasta trebuie rapid corectată dacă se doreşte ca serviciile de sănătate să fie integrate cu succes în economia de piaţă.

Interesant este faptul că sectoarele de sănătate din ţări vestice cum ar fi Anglia, unde guvernele şi-au asumat dominarea printr-un monopol similar centralizat asupra finanţării, proprietăţii şi aprovizionarea serviciilor de sănătate, suferă în mare parte de aceleaşi probleme ca cele observate în România. Astfel, chiar dacă intervenţia guvernului este necesară în asigurarea unor atribuţii pozitive în sectorul de sănătate, această intervenţie nu este, prin ea însăşi, un impediment în a asigura altele, cum ar fi o sănătate bună.

Există însă în continuare, în România, două categorii de probleme majore: starea de sănătate precară şi serviciile de asistenţă de sănătate de slabă calitate.

“Eternele” probleme

Cea de-a treia lecţie majoră de învăţat din trecut constă în aceea că unele probleme sunt de neevitat în domeniul uman şi nu pot fi pur şi simplu acceptate. Nicio reformă sau cheltuială în domeniul sănătăţii nu elimină în întregime problema îmbătrânirii, defectelor biologice, sărăciei şi mizeriei sociale. Acestea au existat atât înainte vreme cât şi în timpul regimurilor comuniste, aşa cum există şi acum în economiile de piaţă. Dreptul universal şi accesul liber la servicii de sănătate pot ameliora doar câteva din greutăţile asociate, dar nu le pot elimina în întregime.

“Testamentul” pentru stare de sănătate precară şi
serviciile sanitare ineficiente din România

În anul 1994, Ministerul Sănătății, prin contribuţia secretarului de stat  de la acea vreme, (ministrul sănătății fiind Iulian Mincu) Dan Poenaru, a promovat în Senat prima formă a Legii asigurărilor de sănătate.

Până în 1997 în România a funcţionat astfel, în continuare, un sistem de stat. În iulie 1997, ministrul sănătăţii, Iosif Ş. Drăgulescu, şi secretarul de stat pentru reformă sanitară, Ioan Romoşan, au finalizat tradiţia timişoreană de a reforma sistemul sanitar român, obţinând unanimitatea parlamentară a Legii Asigurărilor Sociale de Sănătate, în sesiunea parlamentară extraordinară din iulie 1997 (Legea 45/1997); 18 luni mai târziu, la 01.01.1998, Legea a intrat în vigoare şi se aplică “ușor amendată” prin Ordonanţa 30 din 1999 a guvernului Radu Vasile și în prezent. De peste 15 ani finanțarea sistemelor de sănătate în România (și Banat) a încetat să mai fie etatistă pe baza “bugetelor istorice” și urmează modelul european, fiind structurat prin contractele încheiate între spitale și casele județene de asigurări de sănătate (CJAS).

DEFINIREA PACHETULUI UNIVERSAL DE SERVICII ŞI A PACHETELOR ALTERNATIVE

Conform principiilor Legii Asigurărilor Sociale de Sănătate (Legea nr. 145/1997)

Continuarea în numărul următor

Având în vedere starea de sănătate a populaţiei reprezentată prin principalii indicatori morbiditate şi mortalitate, pachetul universal de servicii a operat după următoarele principii: accesul universal la servicii medicale cu accent pe grupurile defavorizate şi pe grupurile de risc: echitatea în furnizarea de servicii medicale către populaţie; solidaritatea în finanţare; calitatea serviciilor; orientarea spre consumator (pacient) a serviciilor, conform nevoilor.

Criteriile generale care au stat la baza pachetului de servicii au fost: asigurarea accesului universal, echităţii şi calităţii serviciilor; capacitatea de a preveni boala şi de a contribui la restitutio ad integrum a stării de sănătate; serviciile de sănătate trebuie să aibă impact asupra societăţii şi valoare atât pentru individ cât şi pentru societate; serviciile de bază (inclusiv prevenţie, promovare şi îngrijiri curative) trebuie să reprezinte ponderea esenţială; trebuie să asigure un beneficiu asupra vieţii, examinându-se eficienţa şi eficacitatea serviciilor furnizate; finanţarea principală se va face de la Casa de Asigurări şi resursele bugetului de stat, existând posibilitatea multifinanţării prin co­plăţi şi participarea patronatului, instituţiilor locale de protecţie so­cială, ONG-urilor, asigurărilor pri­vate de sănătate; serviciile incluse în pachetul de bază de servicii trebuie să fie cuantificabile ca număr şi fel de intervenţie cât şi ca rezultate şi costuri.

Criteriile selective ale pachetului de bază de servicii sunt: criterii de bază pe grupe de vârstă ale populaţiei; îngrijiri stomatologice; transportul pacienţilor; reabilitare medicală; accidente; boli acute fatale şi non-fatale; boli cronice fatale şi non-fatale; îngrijiri ambulatorii furnizate de medicii de familie şi de specialişti; îngrijiri spitaliceşti; boli infecţioase, inclusiv tuberculoza (TBC), sindromul de imunodeficiență dobândită (SIDA) şi boli cu transmitere sexuală; îngrijiri preventive şi profilactice; medicamente.

Luând în considerare tendinţele alternative posibile de dezvoltare ale societăţii au fost propuse în plus trei pachete diferite de servicii: optimist, pesimist şi realist. S-au arătat de asemenea posibilităţile pentru stabilirea sistemelor de co-plăţi şi co-participare de către patroni, asigurările private de sănătate, instituţiilor de asigurare socială şi altele.

S-au elaborat 12 tabele privind pachetul pozitiv de servicii avându-se în vedere principiile prezentate, cât şi o listă negativă de servicii. Propunerile pentru lista negativă de servicii au fost: chirurgie estetică; medicină experimentală; fertilizarea in vitro; proceduri dentare de înaltă specialitate (de exemplu implanturile dentare); servicii hoteliere speciale.

Ca rezultat, construirea serviciilor a fost prezentată în aşa fel încât să fie posibilă începerea unei discuţii deschise legate de serviciile de sănătate, care să fie acoperite complet şi/sau parţial prin resurse publice.

Astfel, pachetul de servicii definit mai sus a reprezentat în fapt un instrument de lucru şi un subiect de discuţii: este realist, simplu şi uşor de înţeles şi poate a fost folosit imediat de către grupurile largi de decideţi şi politicieni; criteriile au fost deschise şi flexibile și utile în procesul de bugetare deschizând posibilitatea discuţiilor, finanţării multiple şi a participării diferitelor grupuri din societate; priorităţile pachetului au fost reprezentate de medicina de familie şi sănătatea publică.

În vederea introducerii pachetului de bază de servicii şi pachetului universal de servicii a fost necesar să se: elaboreze standarde şi protocoale de practică medicală care să servească contractului-cadru şi să definească mai concret conţinutul pachetului de servicii, luând în considerare criterii clinice şi terapeutice; să stabilească responsabilităţile şi sarcinile autorităţilor locale şi a serviciilor sociale, în vederea co-participării lor la acoperirea costurilor sociale ale pachetului de servicii de sănătate stabilească şi clarifice cadrul legislativ privind responsabilităţile şi acoperirea costurilor legate de serviciile de sănătate ocupaţională; să stabilească pentru perioada de tranziţie o co-plată reprezentată de o sumă fixă per caz şi/sau per serviciu (valoarea unui punct să fie fixă şi, pentru început, modică, (1 punct = 1000 lei), iar pentru fiecare caz şi/sau serviciu, co-plata să fie reprezentată de n puncte); să organizeze campanii intense de comunicare, care să explice atât furnizorilor de servicii de sănătate cât şi consumatorilor de servicii de sănătate că resursele sunt limitate, iar formularea unui pachet de bază de servicii reprezintă o urgenţă şi este strâns legată de resursele disponibile.

Pentru dezvoltarea ulterioară a pachetului de servicii a fost necesar să se obţină un consens în stabilirea priorităţilor din domeniul sănătăţii printr-o abordare multidisciplinară şi intersectorială (comunitate, patronat, profesiune medicală, autorităţi locale, reprezentanţi ai consumatorilor) şi să se pună la punct un sistem informaţional simplu şi adecvat pentru a putea începe o analiză cost-eficientă a serviciilor pentru sănătate, pentru a se ajunge la eliberarea de carduri de sănătate în vederea evitării fraudării sistemului. Început în anul 1997, procesul s-a încheiat în anul 2015

În cadrul programului de reformă a serviciilor de sănătate din România, a fost creat Consiliul Naţional pentru Reforma Sanitară, cu reprezentaţi ai tuturor ministerelor cu impact asupra sănătăţii şi serviciilor de sănătate. Concomitent, s-a înfiinţat Consiliul Naţional Consultativ, alcătuit din reprezentanţi ai lumii medicale româneşti din afara structurilor guvernamentale. În urma “Forumului Serviciilor de Sănătate” din luna mai 1997, organizat de medicii bănățeni la Băile Herculane, Pitești și București, a fost aprobată strategia naţională pentru reformarea sistemului sanitar şi s-a decis crearea unor grupuri de lucru care să dezvolte şi să elaboreze propuneri concrete în vederea introducerii acestei strategii. Aceste grupuri de lucru, pe baza mandatului şi termenilor de referinţă primiţi, au dezvoltat pe parcursul lunilor iunie-septembrie 1997 un raport detaliat pe baza căruia s-au elaborat o serie de acte normative (hotărâri de guvern și ordine de miniștrii) necesare restructurării în vederea unei mai bune funcţionări a sistemului sanitar.

În iulie 1997 s-a promulgat Legea asigurărilor sociale de sănătate (Legea 145) care a dus la înlocuirea vechiului sistem sanitar socialist. În acelaşi an, expresia finală a acestui efort s-a concretizat în “Carta Reformei Sistemului Serviciilor de Sănătate din România “ (două volume, în 600 de pagini) pus la îndemâna principalilor factori interesaţi în reformarea sistemului sanitar, de la care Ministerul Sănătăţii a luat în considerare opiniile şi propunerile pertinente (Romoşan şi colab., 2000).

În luna februarie 1998 a fost promulgată Legea asistenţei medicale publice (Legea 100/1998). În acest timp Ministerul Sănătăţii a beneficiat de sprijinul principalelor organisme internaţionale finanţatoare din România, o menţiune specială necesitând Uniunea Europeană prin programul Phare. Conferinţele zonale au contribuit în mod efectiv la consolidarea şi mediatizarea Legii 145/97 şi Legea 100/98, autorii fiind bănățeni din localităţile Lugoj și Sânnicolaul Mare, care şi+au dat obolul la reformarea serviciilor de sănătate din România şi au făcut posibilă ireversibilitatea schimbării sistemului sanitar şi a reformei serviciilor pentru sănătate.

În concluzie, în regimul asigurărilor sociale de sănătate promovate și aplicate în Banat de peste 165 de ani (cu excepția perioadei 1946-1999), asigurarea medicală a avut un pronunțat caracter social. Prevederea, de altfel, nu mai este o virtute individuală, ci și una socială. O singură persoană nu mai poate hotărî măsurile necesare pentru siguranța medicală a fiecăruia și nici pentru starea de sănătate a tuturor. Regimul asigurărilor pentru sănătate s-a dovedit a fi superior atât moralmente cât și materialmente regimului asistatului social, asistenței medicale individuale sau de grup, în care cheltuielile celor neprevăzători sunt suportate de toți cetățenii, iar serviciile medicale nu sunt acordate nici după principiul echității și nici ținând seama de bolile și suferința reală a pacienților, indiferent dacă nu s-a respectat profilaxia sau dacă individul a fost victima ghinionului și/sau a haosului sistemic.

În lupta pentru sănătate şi viață trebuie uneori acceptat riscul. Riscul nu trebuie privit ca tribut, el este şi un drept (aşa îl interpreta Jean Jacques Rousseau). Dar riscul este înainte de toate, speranţă. Numai cu acest gând se înfruntă ameninţarea. Așa pot fi înţelese evadările în absurd: incantaţiile, descântecele, implorările către forţe supranaturale, magia, messmerismul şi altele de acelaşi tip, cu tămăduitorii siguri de sine, şarlatanii, impostorii, “privatizații medicali” ai tranziției ș.a.m.d. Greu tribut a trebuit să plătească omenirea și bănățenii, și continuă s-o facă, regretabil — acestei exploatări cinicea unor speranţe credule. Încercărilor sterile ale neştiutorului care se lasă amăgit de miraje fără nici un temei, li se potriveşte caracterizarea făcută falsei speranţe de Shakespeare, în Nevestele vesele din Windsor, „un câine de vânătoare fără armă“. Adulmecări numai, fără posibilitatea de a prinde ceva. Speranţa devine aici o cursă.

Ca medici, nu-l putem crede pe Iulius Cezar,  când spune (în campania din Egipt), “cel ce nu speră nimica, nu poate deznădăjdui niciodată”. Să nu uităm că el însuşi a forţat în mai multe rânduri destinul şi atunci când a rostit “Allea jactaest”, trecând Rubiconul, era condus de nădejdea victoriei. Ochiul gânditorilor antici s-a oprit îndelung asupra legăturii dintre speranţă şi salvare. Găsim undeva: “Una salus victis, nullam sperare salutem” (o singură salvare pentru cei învinşi: să nu mai spere nici o salvare). Este o invitaţie tranşantă la resemnare, la acceptarea implacabilului, a inexorabilului, a iremediabilului. Plautus, totuşi, concepe: “Spem teneo, salutem amisi” (mi-a rămas speranţa, salvarea am pierdut-o). Ca medici ştim bine: speranţa este şansa noastră de viaţă, şansa noastră de viitor. Fără ea, încetează orice putere de luptă. Speranţa este singurul remediu împotriva disperării. Ne trebuie însă punctul de sprijin pe care s-o putem înălţa, lucru dificil şi de multe ori imposibil. Naufragiatul înoată însă, oricât ar fi de departe de ţărm, cât timp poate, deşi orizonturile sunt vide şi nici o şansă de salvare nu se vede[1].

Să lăsăm, totuși, oamenilor speranța. Care este și va fi singura certitudine omenească. Și, în loc de final, o parafrază: dacă speranță n-ar fi, nimic n-ar fi…

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ALBERT, Carmen – Cercetarea monografică în Banat, Ed. Modus, Reşiţa, 2002.

ANUAR STATISTIC, Ministerul Sănătăţii, întocmit de dr. Glicsman și I. R. Stoicescu, Bucureşti, 1927, p. 14.

BANU, G. – Sănătatea poporului român, Ed. MPS, 1939, p. 109 și 306.

BĂCILĂ, E. – Din organizarea sanitară a Banatului de la mijlocul secolului al XIX-lea. În “Timişoara medicală”, Tomul IX, 1964, nr. 1, p. 105-110.

BERCUŞ, C. I. – Pagini din trecutul medicinei românești, București, Ed. Medicală, 1970, p. 229.

BOLOGA, L. – Începuturile medicinei ştiinţifice româneşti. Cluj. Ed. Lumea şi Ţara, 1930, p. 89.

BOLOGA, L. – Ardelenii şi începuturile medicinei româneşti (de la Molnar Piuariu până la Babeş). Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1942, p.11.

BOLOGA, V.L. – Contribuţiuni la Istoria Medicinei din Ardeal.Cluj, Tip. Ardealul,1927,p.102(Universitatea din Cluj.Biblioteca Medico-Istorică, II).

BOLOGA, V. L., IZSAK, S.– Studii de Istoria Medicinei. Cluj, 1968 (Institutul de Medicină şi Farmacie Cluj. Disciplina de Istoria Medicinei).

BOLOGA, V. L., RUSU, Gabriela – Zur Geschichte der älteren Medizinhistorik in Rumänien. In “Medizinhist. Journal”,1969, Bd. 4 Heft 3-4, p.325-336.

BOLOGA, V.L., BRĂTESCU, G., DUȚESCU B., MILCU, ȘT., M. – Istoria medicinii românești, Ed. Medicală, București, 1972.

BORDEA, I. – Serviciul sanitar al României şi igiena publică între anii 1905-1922, Cultura, Bucureşti, 1924, p. 885.

BRĂTESCU, G. – Situaţia personalului sanitar ajutător înaintea primului război mondial. În “Munca sanitară”, Tomul VI, 1958, nr. l, p. 87-92.

BULLA A., MĂNOIU V. — Începuturile cinematografiei medicale româneşti. Filmul educativ-sanitar “Din grozăviile lumii” de prof. dr. C. Levaditi. în “Viaţa medicală”, Tomul VI, 1959, nr. 9, p. 855-859.

BURULEANU, D., MEDELEȚ, F. – Timișoara – Povestea orașelor sale, Ed. Marineasa, Timișoara, 2006.

CIORAN, E. – Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, București, 1990.

CIORMAN, G. – Calendarul Voința Banatului pe anul 1935, Inst. De Artă Grafică, Tipografia Românească, Timișoara, 1935.

CRĂINICEANU, G. – Literatura medicală românească, Biografii și bibliografie, Ed. Academiei Române, București, 1907, p. 483.

DAICOVICIU, C. (sub. red.) – Banatica, Muzeul județean, Reșița, 1971.

DANIELOPOLU, l. – Progresul sănătăţii publice în ultimii zece ani. În “Rev. de fiziologie normală şi patologică”, Tomul II, 1955, nr. 1, p. 3-13.

DORIAN E. – Din trecutul nostru ştiinţific. Ed. Medicală, Bucureşti, 1955, p. 114

GEORGESCU, P. – Cartea întrupărilor, Ed. Padeia, București, 1998.

GHELERTER, I.,B. DUŢESCU – Umanismul şi medicina. în “Medicina internă”, Tomul XV, 1963,  nr. 3. p. 257-263.

GHELERTER, I., DUŢESCU B., MARCU, N. – Pagini alese din medicina românească, Bucureşti, 1967, p. 256.

GOMOIU V., GOMOIU G., GOMOIU, Maria – Repertoar de medici, farmacişti, veterinari (personalul sanitar) din ţinuturile româneşti. Vol. I – (înainte de anul 1870), Tip. Presa, Brăila, 1938, p. 528 Adaos la Vol. I, Bucureşti, Cultura, 1941, p. 351.

GOMOIU, V. – Istoria medicală în România, Raport, Cultura, Bucureşti ,1934, p. 20-40

GOMOIU, V. – Istoria presei medicale în România, Tip. Furnica, Bucureşti , 1936, p. 74-92.

GORNEA, I. – Monografia satului Gornea, Ed. Marineasa, Timișoara, 2003.

GRISELINI, F.– Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Ed. Facla, Timișoara, 1984, p. 124-126, 147-148, 161-165, 174-175, 274, 310.

GRIVU, O. (sub.red.) – Din istoria și civilizația evreilor, Ed. Mirton, Timișoara, 2004.

GROSZ, G. – Statistica sanitară. În vol. “Istoria statisticii din România”, Ed. Dir. Centrale de Statistică, Bucureşti, 1969, p. 215-220.

IORGA, N. – Istoria Românilor, Tipografia Datina Românească, Vălenii de Munte, vol. 1, 1939, p. 187.

IORGA, N. – Medici şi medicină în trecutul românesc. Conferinţă ţinută Ia Societatea studenţilor în medicină, Tip. Cultura Neamului Românesc, Bucureşti, 1919, p. 43, în “Istoria medicinei universale”. Sub îngrijirea prof. V. L. Bologa, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970, p. 902.

IZSAK, S. – Aspecte din trecutul medicinei româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1954, p. 132.

LEU, V. – Cartea și lumea rurală în Banat, Ed. Banatica, Reșița, 1996.

MANOLE, G., GALEȚESCU, E. – Asigurările sociale de sănătate, Ed. Tehnică, București, 1948.

MANOLIU, V. – Istoricul societăţilor medicale ştiinţifice româneşti. Cluj, 1968, p. 59.

MARCU, N. – Preocupări ale lui V. Babeş şi G. Marinescu pentru igiena şi protecţia muncii. În “Igiena”, Tomul XVII, 1968, nr. 2, p. 21-123.

MARINESCU, G., KREINDLER A. – Viaţa şi opera profesorului Gheorghe Marinescu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1954, p. 45.

NEDELCO, D., STOIACOVICI A. – Medicul bănăţean Dimitrie Nedelcu, întemeietorul învăţământului stomatologic maghiar (1812-1822). În: “Timişoara medicală”, 1957, vol. 2, nr. 5-6, p. 689-691.

NEGRU, I. – Iniţiative de organizare a luptei împotriva cancerului în România până în 1940. În “Oncologia şi Radiologia”, 1968, vol. 7, nr. 3, p. 269-280.

NEUMANN, V.– Interculturalitatea Banatului, Ed. Artpress – Institutul European, 2012.

NEUMANN, V.– Istoria evreilor în Banat. O mărturie a multi- și interculturalității Europei Central-Orientale, Ed. Atlas – Du Style, București, 1999.

NEUMANN, V.– Istoria evreilor în România. Studii documentare și teoretice, Ed. Amarcord, Timișoara, 1996.

NISTORAN, I. – Clisura Dunării. File din istoria ocrotirii sănătății. Ed. ProMarketing, Reșița, 2005.

OBREGIA, A. – Consideraţiuni generale asupra mersului serviciului sanitar în România de la 1848 până la 1906. Ed. Minerva, Bucureşti, 1907, p. 14.

OPPENHEIM, W. – Europa și despoții luminați, Ed. All, București, 1998, p. 128, 139, 147.

PĂIUȘAN, R. – Mișcarea națională din Banat și Marea Unire, Ed. De Vest, Timișoara, 1993.

PETRESCU, G. Z. – Jumătate de veac de terapeutică română, Tip. Cultura, Bucureşti, 1934, p. 32.

PETRI, A. P. – Beiträge zur Geschichte des Heilwesens im Banat, Semmelweis, V.B., Marquartstein, 1988.

PRUTEANU P., GROSZ,G. – Sănătate publică (Medicinăşi igienă socială).Teorie şi metodă, Ed.Medicală, Bucureşti, 1966, p. 108-125.

PRUTEANU,P. – Despre concepţiile lui Felix ca organizator de sănătate publică. În “Buletinulsesiunii ştiinţifice”, 4-6 iunie 1954 (Inst. de medicină Iaşi), Iaşi, 1955, p. 13-29.

RÉVAI, M. – Nagy Lexicon, Révai Testvérek Irod., Budapest, 1915.

ROMOȘAN, I. – Dicționarul cauzelor morții unor celebrități, Ed. Artpress, Timișoara, 2009.

ROMOȘAN, I. – Lexiconul bolilor și cauzele morții unor celebrități, Ed. Artrpress, Timișoara, 2009, pp. 1008.

ROMOȘAN, I., DRĂGULESCU, I., SZUCSIK, I. – Setting Priorities in prevention and medical education. Health Policy and prevention programmes in western Romania, In “European Paradigma”, Popet, C. C. (coord.), Ed. Eurobit, Timișoara, 1999, p. 223-228.

ROMOȘAN, I., ROMOSHAN, Ingeborg –Enzyklopädie der Todesursachen berühmter Persönlichkeiten. Der Tod der Unsterblichen von der Antike Bis Heute, PressArt, Temeswar/München, 2011.

ROMOȘAN, I., SZUCSIK, I. – Casa de asigurări de sănătate Timiș. În: “Istoria asigurărilor de sănătate în Banat”, Romoşan, I., Szucsik, I., Drăgulescu, I.Ş., Ed. Solness, Timișoara, 2000, p. 11-35, 133-139.

RUDNEANU, C. – Dr. Aurel Cosma: Bănățean de altădată, Timișoara, 1933, p. 142.

SAMARIAN, P.G. – Medicina şi farmacia în trecutul românesc, Ed.Bucovina, Bucureşti, 1938.

SĂNDULESCU, C. – Istoria serviciului sanitar al Armatei Române în campania 1916- 1919. După campania din Bulgaria până în toamna anului 1916, Bucureşti, 1940, p.215.

SCHATTELES, T. – Evreii din Timișoara în perspectivă istorică, Ed. Hasefer, București, 2013.

SETLACEC, D. – Medicina românească – Medicină europeană, Ed. Medicală, București, 1995, p. 28-29.

STAICOVICI, N.D., WESTFRIED I. – Istoricul serviciului sanitar al municipiului Bucureşti, în lumina documentelor de la începutul secolului al XVIlI-lea până în zilele noastre. Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1930, p. 81.

STÂNCĂ, Ş. – Mediul social ca factor patologic. Cu un studiu introductiv şi adnotări de Samuil Izsak, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1956, p. 207.

STOIACOVICI, A., BLÂNDU, R.– Spitale vechi și noi, Ed. Medicală, București, 1976.

SZALAY, J., BARÁTI, L.– A Magyar Nemzet Tőrtenete, Lampel Robert, Budapest, 1895.

ULIERU, G., PETROVICI G. – Medicul de ţarăGeorge Ulieru, Ed. Medicală, Bucureşti, 1963.

URSONIU, S. – Istoria medicinei universale, Ed. De Vest, Timișoara, 2000.

VICOL, N. – Istoria serviciuluisanitar român de război pe timpulde la Marele Carol Davila pânăla mobilizarea de la 14 august 1916, Ed.Cultura, Bucureşti, 1934, p.143.

ZARCOVIC, GRUJCA, ENĂCHESCU, D. – Politicile de sănătate în țările Europei Centrale și de Est, Ed. Infomedica, București, 1998.

***

Documente identificate în arhivele statului referitoare la asigurările de sănătate (prin bunăvoința regretatului istoric Florin Medeleț – colaborator al revistei “Lumea Medicală” (1999-2000) și redactor-coordonator al revistei, Ioan Romoșan.

Ordinul Ministrului Comerţului nr. 16/29.01.1891, Budapesta, vol.2, 1891, Ordinele Ungariei, pag.1829. “Plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate se face prin poştă”.

Ordinul Ministrului Comerţului nr. 16/29.10.1892 – Budapesta, vol. l, Ordinele Ungariei, pag. 117-159, cu anexa “Normele metodologice de evidenţă și încasare (asigurări sociale de sănătate + formularistică)”.

Ordinul Ministrului Comerţului nr. 15/29.01.1892, Budapesta, vol. l, 1892, Ordinul Ungariei, pag. 86-87 şi pag. 112 cu anexa Sediul teritorial, casieriile asigurărilor sociale de sănătate. Sediul teritorial Timişoara de care aparţinea Vinga, Buziaş, Lipova, Ciacova, Recaş, Aradul Nou.

“Oraşul regal Timişoara”, 1902 (în limba Germană), “Casa Circuală a Asigurărilor de Sănătate din Timişoara, a amenajat în anul 1900 în noul ei palat (lângă palatul Timiş-Bega, pe malul stâng al Begăi, Iosefin) un sanatoriu propriu pentru îngrijirile chirurgicale şi operative care a primit de la minister caracter public şi a fost înzestrat cu cele mai moderne instalaţii chirurgicale sub conducerea directorului Iulius Simon”.

Legea nr. 19/1907 (Legea sanitară maghiară), se referă la asigurări împotriva calamităţilor naturale şi a incendiilor, conţinând şi numeroase elemente privind asigurările sociale de sănătate.

“Monografia Ungariei” cu privire la judeţul Timiş, de Borovszky Samuel, nu face referire la asigurările sociale de sănătate, conţinând numai date privind spitale, clădiri şi monumente istorice.

[1]                Dumitrașcu, D. – Medicina, între miracol și dezamăgire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.