DESPRE ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE ÎN BANAT (II)

continuare din numărul precedent

REGIMUL ASIGURĂRILOR DE SĂNĂTATE ŞI ASIGURAREA SOCIALĂ OBLIGATORIE ÎN BANAT

În baza legii de unificare a sistemelor de asigurare ale sănătății din 1933, beneficiau de asigurarea obligatorie de sănătate salariaţii din întreprinderile industriale şi comerciale, publice sau particulare, ale căror salarii lunare nu depăşeau limita de 6000 lei, stabilită de Adunarea generală a Casei Centrale de Asigurări Sociale; ucenicii şi practicanţii întreprinderilor industriale, comerciale, publice şi particulare, indiferent dacă primeau sau nu salarii; membrii familiei patronului, care îndeplineau în mod obişnuit în întreprindere un serviciu, chiar dacă nu primeau vreun salariu; meseriaşii patroni; funcţionarii organizaţiilor profesionale de salariaţi recunoscute ca persoane juridice, înscrişi ca alegători în colegiul respectiv al Camerelor de muncă; cei care lucrau la domiciliu singuri sau ajutaţi, pentru unul sau mai mulţi patroni (lucrători la domiciliu); cei care lucrau pe cont propriu, la domiciliul clientului (adică lucrători independenţi); servitorii; salariaţii străini care lucrează în ţară, dacă nu depăşeau un salariu limită de 6000 lei lunar; salariaţii unor întreprinderi din România care erau întrebuinţaţi temporar în străinătate, dacă nu fuseseră asiguraţi în baza legilor Statului în care au fost trimişi, erau exceptați de la obligaţia de a fi asiguraţi; salariaţii supuşi legii generale de pensii; salariații întreprinderilor publice care erau asigurați la Case speciale, funcționând pe temeiul unei legi; bătrânii care depășiseră vârsta de 65 de ani.

Adunarea generală a Casei Centrale de Asigurări Sociale, la propunerea Consiliului de Administraţie şi cu aprobarea Consiliului de Miniştri, a introdus ulterior în asigurarea obligatorie, în mod progresiv, și alte noi categorii de asiguraţi.

În mai 1940, numai salariații agricoli nu beneficiau de asigurare socială de sănătate.

DATE REFERITOARE LA CLĂDIREA CASEI de ASIGURĂRI de sănătate a JUDEŢELOR TIMIŞ-TORONTAL și TIMIŞ

Construcţia clădirii este anterioară celei a Palatului Sindicatului Timiş-Bega, devenit ulterior Regionala Căilor Ferate Române. Data construcţiei acestui palat este, după M. Opriş, perioada 1900-1902, după alţii 1902 sau 1903. În fapt, între anii 1902-1903 – şi nu între cele două războaie mondiale – Regionala Căilor Ferate Române dobândeşte încă un etaj (fotografia din Samuel Borovszky, din 1912, o dovedeşte). Momentul constructiv al supraetajării datează încă înainte de anul 1902, odată cu construcţia actualului Spital Universitar CF. Fără să deţinem data exactă, clădirea a fost construită după 1890 şi înainte de 1901, dată la care deja figurează (într-o fotografie din Monografia Banatului, 1902).

Clădirea a fost construită ca sediu al Casei Circuale de Asigurări de Sănătate (Bezirkkrankenkassa). Între anii 1913 – 1936 (poate încă pentru 1-2 ani) în clădire funcţiona şi o secţie medicală modernă, cu 24 de paturi. Clădirea este reprezentată ca atare sau menţionată pe mai multe planuri ale oraşului şi, fără a i se acorda o atenţie deosebită, este amintită și de V. Molin în Micul Cicerone pentru oraşul Timişoara, apărut în 1921, în Călăuza Timişoarei din 1924, în monografiile Timişoarei ale lui Nicolae lvan (1936) şi Nicolae Ilieşiu (1943 – în care se menţionează că la 1940 secţia spitalicească nu mai fiinţa). Tot acolo este menţionat şi Sanatoriul Casei Circuale cu 24 de paturi, funcţionând în 1913 şi 1915). Monografiile mai noi nu o menţionează. Un indiciu asupra celor întâmplate între anii 1937-1940 este referirea din Ghidul oraşului Timişoara, semnat de Ion Stoia Udrea, tipărit în 1941, unde se menţionează Noua Casă a Asigurărilor Sociale, cea de vizavi de Banca Naţională, în care în prezent se află Facultatea de Stomatologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş” din Timişoara. Vechea Casă Circuală, în momentul construcţiei noii case, a devenit Policlinica nr. IV, menţionată astfel pe Splaiul Tudor Vladimirescu, splai care, în perioada interbelică, nu depăşea clădirea actualei Regionale CF.

În 1940 a fost inaugurat noul sediu patrimonial al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș. În anul 2000, în ordine istorică (1901-1940-2000) a fost amenajat al treilea sediu al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș, care a ființat în clădirea IPL (Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului, Str. Corbului nr. 7), unde se află și astăzi.

Asigurarea facultativă pentru sănătate

În această asigurare pentru sănătate intrau persoanele care au contribuit, prin plata asigurării cel puțin 52 de săptămâni, în ultimii doi ani, iar lucrătorii sezonieri cel puţin 26 de săptămâni, în acelaşi interval de timp, înscriindu-se cel mai târziu în decurs de patru săptămâni de la întreruperea asigurării obligatorii.

Soţiile asiguraţilor obligatorii intrau de asemenea în asigurarea facultativă, dacă nu împlineau 50 de ani şi erau găsite sănătoase de către medicul asigurărilor sociale.

Drepturile asiguraţilor facultativi erau aceleaşi cu cele ale asiguraţilor obligatorii, cu următoarele condiţii:

“Dacă au cotizat 6 săptămâni, au drept la îngrijiri medicale, medicamente şi ajutor bănesc de boală;

După o cotizaţie de 52 de săptămâni, au drept la ajutor de lehuzie sau înmormântare;

După o cotizaţie de 400 de săptămâni, au drept de pensie de invaliditate.

Dreptul la pensia de accident la naştere după prima săptămână de cotizare. Asiguraţii facultativi care au fost în asigurarea obligatorie, trecând în asigurarea facultativă, contribuie la ultima clasă la care au cotizat în timpul din urmă.

Soţiile asiguraţilor contribuie la aceeaşi clasă cu soţii lor asiguraţi obligatoriu.

Cotizaţia este în întregime în sarcina asiguratului facultativ şi se plăteşte prin lipire de timbre a căror anulare se execută cel puţin odată pe lună de către Oficiile sau Casele de Asigurări Sociale.

Veniturile asigurărilor sociale provin din: cotizaţii, contribuţii, contribuţii suplimentare, contribuţia Statului şi diverse alte venituri.

Cotizaţii. Asiguraţii sunt împărţiţi, după salariile lor, în 5 clase de cotizare, pentru fiecare clasă fiind stabilit un salariu mijlociu, ca salariu asigurat, după cum urmează: Perceperea cotizaţiilor se face pentru întreprinderile mici prin lipirea de timbre de asigurare în carnetele de asigurare, iar pentru celelalte întreprinderi prin reţineri asupra listelor de plata salariilor. Primii, la începutul fiecărei săptămâni de lucru, prin patronii respectivi, lipesc şi anulează timbrele. Ceilalţi, prin înaintarea de copii a listelor de plată Casei de asigurare, în care liste sunt calculate cotizaţiile datorate de asiguraţi şi de patronii lor.

Cotizaţiile se achită pe săptămâni întregi, chiar dacă asiguratul nu a lucrat toată săptămâna. Ele sunt suportate, în părţi egale, de patron şi salariat.

Contribuţii suplimentare. Patronii, care pe listele de plată au mai mult de 10 angajaţi (ucenici, calfe, lucrători sau funcţionari), varsă 1,20% din totalul salariilor efectiv plătite, Caselor de Asigurare; această contribuţie cade numai în sarcina patronilor.

Statul contribuie cu o sumă fixă, în valoare de 80 milioane lei anual. În afară de acestea, Statul mai contribuie cu plata salariilor pentru o parte dintre funcţionarii administrativi. Valoarea acestei contribuţii este de aproximativ 45 de milioane de lei anual. Toate aceste venituri constituiau un fond comun al asigurărilor sociale.

Din acest fond se repartizau după cum urmează: 40% pentru asigurarea de boală, maternitate, deces; 40% pentru asigurarea de invaliditate, bătrâneţe, accidente; 7% pentru fondul de reasigurare şi reajutorare; 6% pentru fondul general de rezervă; 7% pentru cheltuielile de administraţie ale Casei Centrale de Asigurări de Sănătate.

În relația contractuală cu Casa de Asigurări de Sănătate, înainte de sfârșitul secolului al XX-lea, în Timișoara exista un singur spital civil (încă din 1757), pe str. Mărășești, apărut cu 24 de ani înaintea celui din Viena (“Algemeines Krankenhaus”, după Dr. F. Weisz, 1899). După 1883, după vizite de documentare ale unor comisii “comunale” la Szeged, Budapesta, Viena, Hamburg și Berlin, “nu s-au găsit terenuri și fonduri”, astfel încât doar după 1920, dr. Nicolae Ilieșiu consemnează în monografia istorică Timișoara că “în 1942 cele mai de seamă așezăminte sanitare sunt: Spitalul de copii «Principele Mircea», înființat de Primărie în anul 1901, Spitalul «Crucea Albă», înființat în 1900 de Societatea pentru protecția mamelor și femeilor gravide pe Spl. Tudor Vladimirescu la nr. 7, Spitalul de Izolare «Regele Ferdinand» (1931, cu 100 de paturi), Centrul de ocrotire al copiilor (1901), Ambulatorul Dentistic (1920), Ambulatorul Policlinic «Dr. N. Buteanu», cu patru secții (boli interne, boli venerice, tuberculoză și pediatrie, în anul 1919), Laboratorul de igienă (1920) și Spitalul de stat, cu secții de interne, oftalmologie și chirurgie – două secții cu câte 50 de paturi (1919), sub direcția Dr. Aurel Cândea (1919-1934), și ulterior sub conducerea dr. Al. Miletici.”

ORGANIZAREA SANITARĂ ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ în relație contractuală cu Casele de Asigurări de Sănătate județene ale banatului

În perioada dintre cele două războaie mondiale s-a încercat să se obţină o îmbunătăţire în organizarea sanitară a României. Asistenţa medicală a populaţiei a continuat însă să fie asigurată numai într-o anumită măsură de stat.

Iată, pe scurt, cadrul organizatoric şi principalele instituţii angrenate în sistemul, de altfel heterogen, de asigurare a asistenţei medicale în acea perioadă, şi îndeosebi cea statuată prin Legea sanitară din 1930 (după B. Duțescu și I. Ploieșteanu).[1]

Ministerul Sănătăţii al României, înfiinţat în 1922, aflat sub conducerea unui Ministru (vezi Anexa 1), reprezenta organismul tehnic responsabil de ocrotirea sanitară a populaţiei ţării, coordonând şi îndrumând în virtutea acestui atribut activitatea de asistenţă medicală, fără sarcini administrative de detaliu. Ministerul, neavând forţa necesară de a stăpâni şi întreţine în mod centralizat sănătatea publică pe întreaga ţară, prin legea din 1930, a încercat o descentralizare – mai ales pe plan financiar – a organizării sanitare. În această perioadă, în regiunea Banat putem vorbi de o autonomie destul de pronunțată în problemele sănătății publice. Aceasta însemna ca fiecare instituţie, unitate administrativă, municipiu, oraş şi judeţ, să fie preocupate și interesate de problemele de sănătate şi să le susţină din punct de vedere financiar. Astfel, municipiile şi celelalte oraşe trebuiau să manifeste inițiativă locală şi să asigure fondurile bugetare necesare asigurării problemelor de sănătate interesând populaţia orăşenească, judeţelor revenindu-le sarcina de a finanţa acţiunile de sănătate interesând populaţia rurală. Având în ea un germene de raţiune, descentralizarea nu a reuşit însă, ca pe întreg teritoriul ţării, să asigure din punct de vedere material şi financiar o susţinere armonioasă a sănătăţii publice din fondurile administraţiei locale de stat.

Populaţia care făcea parte din diverse organizaţii profesionale continua să-şi controleze ocrotirea sănătăţii prin mijloace proprii (cotizaţii în cadrul asigurărilor sociale). Pentru muncitorii căilor ferate era organizată Direcţiunea medicală a căilor ferate şi Casa Muncii a Căilor Ferate Române, iar Armata şi Ministerul de Interne îşi aveau serviciul sanitar propriu – de altfel, destul de bine organizate. Diferite alte instituţii au fost prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică, în sistemul sănătăţii publice, în special prin organizarea şi întreţinerea unor spitale, sanatorii, ambulatorii de specialitate, policlinici și cabinete de medicină generală, de întreprindere sau private, în diverse specialităţi medicale şi stomatologie.

Sunt astfel de menţionat spitalele depinzând de diferite administraţii publice şi puse sub controlul Ministerului Sănătăţii (de pildă spitalele cu mono-, specialităţi multiple sau organizare de tipul Eforiei Spitalelor), al comunităţii evreieşti, dispensare, spitale şi sanatorii aparţinând unor comunităţi religioase sau etnice (d.e. spitalul Elias), cele ale bisericilor, cele ale unor instituţii de binefacere, spitale şi sanatorii particulare.

Sub aspect financiar, Ministerul Sănătăţii asigura, din fondurile caselor de asigurări de sănătate şi din bugetul consolidat al statului, întreţinerea şi funcţionarea unor ramuri şi instituţii sanitare strict indispensabile: combaterea epidemiilor, a bolilor “medico-sociale” (malarie, pelagră, scorbut, dizenterie, hepatită, tuberculoză etc.), unele aşezăminte spitaliceşti, procurarea de medicamente şi material sanitar ne­cesar precum şi pregătirea personalului sanitar, în cadrul învăţământului post-universitar de stat.

Organizarea sanitară de stat, pusă sub controlul direct al Ministerului Sănătăţii, se compunea din inspectorate sanitare, fiecare inspectorat având în raza sa un număr variabil de judeţe şi municipii.

La nivelul fiecărui judeţ sau municipiu funcţiona un serviciu sanitar şi de ocrotire condus de un medic primar de judeţ.

“Celula de bază” a asigurării asistenţei medicale o constituia circumscripţia sanitară urbană sau rurală.

Prin Legea sanitară din 1930, care prevedea înfiinţarea plăşilor sanitare, se urmărea ca medicii igienişti de plasă, ocupându-se de problemele de igienă şi medicină preventivă, să permită medicilor de circumscripţie să acorde mai multă solicitudine populaţiei în asistenţa medicală ambulatorie. În princi­pal, atribuţiile medicilor de cir­cumscripţie vizau supravegherea şi combaterea bolilor epidemice şi cu extindere în masă, acordarea asistenţei populaţiei din teritoriul arondat, asistenţa materno-infantilă, controlul salubrităţii localită­ţilor industriale şi desfăşurarea unei activităţi de propagandă sanitară. Este de remarcat faptul că în această perioadă a crescut numărul circumscripţiilor sanitare, s-au construit un număr însemnat de dispensare, iar o serie de circumscripţii au fost amenajate în localurile particulare închiriate.

Medicii de circumscripţie au avut o activitate meritorie. Cu multă abnegaţie, această parte a corpului medical a înscris în istoria asistenţei medicale româneşti pagini pilduitoare și exemplificatoare de totală dăruire pentru cauza sănătăţii publice.

În 1933 numărul total al circumscripţiilor sanitare rurale era de 1194, revenind, de la 4000 locuitori la un medic, cum erau unele circumscripţii din Banat, la peste 15.000 de locuitori pentru un medic în mai multe judeţe din Muntenia şi Moldova, iar în câteva judeţe chiar la peste 20.000. O situaţie oarecum similară o prezentau şi oraşele mici, care aveau în 1938, în medie, 31 de circumscripţii sanitare.

Din totalul de 2400 de medici salarizaţi de Ministerul Sănătăţii în 1938, un număr de 948 se aflau în circumscripţii rurale.

Pe lângă faptul că aceste circumscripţii sanitare cuprindeau un număr atât de mare de locuitori, ceea ce reducea cu mult posibilitatea medicului de a supraveghea sistematic întreaga populaţie, mai rezultă că peste 200 de circumscripţii erau vacante. Deci aproximativ 4 milioane de locuitori (în special ai satelor) erau lipsiţi de asistenţă medicală.

În 1926, Ministerul Sănătăţii finanţa, în total, un număr de 332 de spitale, cuprinzând 18.900 de paturi, iar în 1938 numărul de spitale era de 379, având 24.696 de paturi. Creșterea numărului de paturi cu mai puţin de 6.000 în 12 ani arată ritmul lent în care statul construia, din fondurile sale, unităţi de asistenţă medicală (Banu, 1939).

După aprecierea lui Emil Cioran din epoca respectivă (1938): “Dacă bolile au o misiune filozofică în lume, apoi aceea nu poate fi alta decât să arate cât de iluzoriu e sentimentul eternității vieţii şi cât de fragilă e iluzia unui definitivat şi a unei împliniri a vieţii. Căci în boală moartea este tot­deauna prezentă în viață. Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice, pe care un om normal și sănătos nu le poate în­ţelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeaşi durată şi intensitate experienţa imanenţei morţii în viaţă şi nu toate se manifestă în forme identice de agonie. Oricât s-ar individualiza şi specifica bolile în indivizi, există totuşi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Întreg complexul stărilor maladive descoperă o chinuire a vitalului şi o dezintegrare a vieţii din funcţiile ei firești”.[2]

De-a lungul anilor, spitalele din Banat, aflate în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate județene, au primit nume proprii, de obicei ale diverselor personalități care au avut legături sau și-au desfășurat activitatea în spitalele respective. Astfel, spitalul din Moldova Nouă a fost numit “Ion I.C. Brătianu” (după numele primului ministru al României, care a aprobat construirea acestuia), spitalul din Sânnicolaul Mare de Sfânta Bertha, spitalul din Jimbolia a primit denumirea de “Dr. Karl Diehl”, spitalul de copii din Timișoara, “Louis Țurcanu”, iar mai recent, Spitalul Județean de “Pius Brânzeu”.

În încercările de a combate şi preveni bolile contagioase, Ministerul Sănătăţii întreținea 25 de laboratoare de igienă, cu secţii de bacteriologic sau chimie (în Bucureşti, Arad, Bacău, Braşov, Brăila, Buzău, Ploieşti, Sulina, Satu Mare, Timişoara, Tg. Mureş, Tulcea ş.a).

Începând cu 1930, Timișoara a fost sediul Inspectoratului General Sanitar, care cuprindea județele din Banat (incluzând și Aradul) și Serviciul “Salvarea”, înființat în 1886, după incidentul cu înecul din Bega al unui muncitor din Fabric. Societatea Salvarea l-a avut ca președinte pe Gheorghe Neumann, bancher din Fabric. În 1887 a început dotarea serviciului cu bărci, trăsuri cu cai, automobile sanitare “Lloyd” și “Daimler-Benz” (1919), iar ulterior cu “Citroen”, “Ford”, “Fiat” şi chiar “Mercedes” (1936 și ulterior în 1959, 1979, 1987 și 1997).

George Banu, în lucrarea sa “Sănătatea poporului român” cu referire și la regiunea Banat, redă numeroase cifre sugestive privind finanţarea acţiunilor sanitare, locul care îl reprezentau cheltuielile destinate sănătăţii publice în cadrul bugetului statului, cât şi locul pe care îl ocupau cheltuielile pentru sănătate în bugetele locale (municipale și județene). În anul 1930, procentul bugetului sănătăţii faţă de bugetul general al statului era de 3,40% din produsul intern brut (PIB), iar în 1933 a scăzut la 3,2% din PIB. În anii de criză (1929-1932), acest procent a fost redus la 3% din PIB. Aşa se explică de ce în 1933 numărul instituţiilor spitaliceşti şi al paturilor bugetate era mai scăzut cu 4745 paturi şi 25 de instituţii faţă de 1929. Aceeaşi politică de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii o întâlnim şi la nivelul organelor administrative locale. Analizând bugetele sanitare urbane, se întâlnesc situaţii deosebit de diferite, determinate de obicei de lipsa de interes sau de competenţă a conducătorilor politici locali faţă de problemele de sănătate. În puţine oraşe şi capitale de judeţ situaţia era apreciată ca bună. În schimb, Timișoara era un exemplu pozitiv în acest sens la nivelul statisticilor Ministerului Sănătății. “Un număr de 111 comune, deci majoritatea aglomeraţiunilor noastre urbane, au o alocaţie sanitară sub 10% din bugetul general. E o constatare asupra căreia stăruim cu deosebire, pentru că ne relevă dintr-o dată lipsa de preocupare a conducătorilor urbani faţă de problemele de sănătate publică. Între unele zone care alocă 10% se înşiruie 100 localităţi urbane”.

După aprecierea lui C. Banu (care remarcă variaţia în limite extrem de largi a cotei de buget sanitar alocată din bugetul general de la un oraş la altul), peste 50% din centrele urbane se prezentau într-o situaţie mediocră, iar 33 de comune prezentau o situaţie foarte rea; se prezentau într-o situaţie mulţumitoare 33 de oraşe, iar într-o situaţie foarte bună numai 10 orașe. Din cele 33 de orașe, 10 erau în Banat. Majoritatea comunelor urbane aveau o alocaţie sanitară variind între 10 şi 100 de lei pe cap de locuitor.

Concluziile privind bugetele sanitare judeţene, precum şi cele asupra preocupărilor organelor administrative locale pentru sănătatea publică în mediul rural, sunt și mai severe:

“În general alocaţia sanitară locală e insuficientă; în majoritatea judeţelor, ea nu depăşeşte 20 de lei pe cap de locuitor.

Nu există nici un criteriu logic în stabilirea cotelor sanitare bugetare; judeţe cu o situaţie sanitară relativ mulţumitoare prezintă alocaţii ridicate, pe când altele prezintă procente minimale din bugetul total, când situaţia medico-socială din cuprinsul lor este dezastruoasă.

Ministerul nu-şi îndeplineşte rolul conştient de organ tutelar.

Organele administrative locale dau şi ele dovadă de arbitrar, neţinând seama în fixarea cotei sanitare şi de situaţia medico-socială a judeţului lor.”

Asigurările sociale ocupă şi în această perioadă, în cadrul ocrotirii sănătăţii, un loc ce trebuie menţionat. Asistenţa medicală se acorda în cadrul asigurărilor sociale fie la dispensar, policlinică, spital, sanatoriu, fie în mod ambulatoriu sau la domiciliul bolnavului.

Întreţinute în principal din plata cotizaţiilor, asigurările de sănătate au reuşit să rezolve mai ales asistenţa medicală curativă a asiguraţilor. Doar 0,6% dintre asiguraţi beneficiau de o cură preventivă, trimiteri în staţiuni balneare şamd. Aproximativ 1.000 de medici erau angajaţi permanent sau temporar la diferite dispensare, policlinici sau spitale ale asigurărilor sociale. Cifra lor varia în funcţie de buget şi nu e de mirare că declinul economic al anilor 1930-1932, culminând cu criza economică din 1933, avea să ducă la scăderea numărului de medici de la 1244 în 1930, la 1060 în 1932 (G. Banu, 1935).

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ  A CASElor de ASIGURĂRI de sănătate în perioada interbelică

urmarea în numărul viitor

Casa Centrală a Asigurărilor Sociale

Ca organism central de îndrumare şi control al sistemului asigurărilor sociale s-a instituit Casa Centrală a Asigurărilor Sociale[3], care a funcţionat în cadrul dispoziţiunilor Legii din 8 Aprilie 1933, pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, ca instituţie autonomă astfel încât s-a hotărât ca: “Organele de administraţie şi conducere ale Casei Centrale a Asigurărilor Sociale să fie: Adunarea generală, Consiliul de Administraţie, Direcţia Generală, iar ca organe de control Comisarul Guvernului şi Comisia Superioară de Control”.

Casele de Asigurări Sociale

“Asigurările sociale au fost organizate prin instituţii regionale, denumite Casele Asigurărilor Sociale în număr de 32 de Case (incluzând și casele bănățene, în număr de 3).

Ele au fost mutualităţi autonome, cu cel puţin 10.000 membrii asiguraţi, funcţionând ca instituţii publice şi având următoarele organe de control şi conducere: Consiliul de Administraţie, Comisia de Cenzori, Directorul Casei.

Casele de Asigurări Sociale au avut următoarele atribuţii: au administrat fondul destinat asigurărilor de boală, maternitate, deces şi plata ajutoarelor băneşti de tot felul; au eliberat cărţi-chitanţe, cărţi de asigurare, au încasat obligaţiile, au controlat şi urmărit, au ţinut evidenţa membrilor asiguraţi, au ținut contabilitatea “în partidă dublă” a averii Casei, au executat toate măsurile privitoare la asigurări, și au păstrat evidenţa şi au întocmit statistica asigurărilor” (după Bologa, V.L. şi colab., 1972).

Oficiile de Asigurări Sociale

În localităţile în care se găseau cel puţin 500 de asiguraţi se puteau înfiinţa oficii de asigurări sociale care funcţionau sub conducerea şi controlul Caselor Teritoriale de Asigurări Sociale, pentru operaţiuni de încasări şi plăţi, eliberarea cărţilor-chitanţe şi orice operaţiuni fixate de Casele de Asigurări sau Casa Centrală. În unele localităţi ale Banatului astfel de case au funcţionat, cu bune rezultate, în: Lugoj, Caransebeş, Reşiţa, Moldova Nouă, Lipova, Sânnicolaul Mare, Gătaia, Deta ş.a.

DREPTURILE ASIGURAŢILOR

La îngrijirea medicală aveau dreptul următoarele categorii de asiguraţi:

“Asiguratul cu toată familia lui, dacă convieţuiesc în aceeaşi casă, şi anume: soţia, copiii minori până la 18 ani şi chiar peste 18 ani dacă sunt infirmi; de asemenea părinții asiguratului, în neputinţă de muncă.

Asiguratul bolnav are drept la 26 de săptămâni de internare în spital, durată care poate fi prelungită până la 52 săptămâni, dacă situaţia financiară a Casei de Asigurare permite această prelungire.

Dacă în localitatea unde se află asiguratul nu există medic şi farmacie a asigurărilor sociale, asiguratul va primi, pentru suma cheltuită cu îngrijire medicală şi medicamente un cuantum în bani, după un tarif stabilit.

Membrii familiei asiguratului au dreptul la întreţinerea în spital, cel mult patru săptămâni, iar dacă asiguratul contribuie cu 25% din costul de internare, membrii familiei asiguratului au dreptul să fie internaţi până la 20 săptămâni în spitalele Casei Centrale.” (Gomoiu, 1934)

Ajutoarele bănești

Ajutoarele prin “rambursarea de diverse sume de bani” se acordau numai cu aprobarea Consiliului Casei de Asigurare şi cu avizul favorabil al medicului şef și reprezenta, de obicei, 50% din salariul mediu al asiguratului. Pentru primele 7 zile asiguratului i se acorda salariul întreg plătit. Asiguratul avea dreptul şi la ajutoare băneşti pe timpul cât era imobilizat şi bolnav, și anume de către patron, apoi, în baza certificatelor medicale, cel mult 26 de săptămâni pentru aceeaşi boală şi 36 de săptămâni, pentru boli diferite, în decursul a 12 luni.

În caz de accident, se ofereau ajutoare până la vindecarea sau consolidarea leziunilor suferite și constate prin certificate medico-legale sau prin alte comisii medicale.

Asiguraţii aveau dreptul la ajutor bănesc dublu, în cazul în care Casa de Asigurare nu poate să le acorde tratament medical şi medicamentele necesare.

Dacă situaţia financiară a Casei de Asigurare permitea, se putea prelungi termenul până la 26 de săptămâni sau la 52 de săptămâni pentru aceeaşi boală, atunci când asiguratul nu avea drept la pensia de invaliditate.

Ajutoarele băneşti se acordau cu anticipaţie, timp de 6 săptămâni, în cazul în care asiguratul mergea într-o localitate climatică sau balneară, unde nu se găsea personal medical.

Nu se acorda însă ajutor bănesc pe timpul cât asiguratul este trimis la băi sau era internat în sanatoriu sau spital.

Dacă asiguratul își provoca rănirea sau îmbolnăvirea în mod intenţionat sau printr-o culpă gravă, beție, delicte, bătăi ș.a. el nu avea dreptul la ajutoare băneşti. Familia însă putea primi 50% din ajutoarele legale, dar numai în cazul când era întreţinută de asigurat.

Ajutoarele băneşti se acordau după cum urmează:

Ajutoarele în caz de maternitate

Asigurata care a contribuit cel puţin 26 săptămâni în ultimele 12 luni înainte de facere, aveau drept la îngrijire cu medic, moaşe, medicamente; la ajutor bănesc de sarcină şi lehuzie pe timp de 12 săptămâni, dintre care cel puţin 6 săptămâni înainte de naştere; la ajutor de alăptare pe timp de 6 săptămâni (dacă îşi alăpta singură copilul); la internare în maternitate. Pe timpul cât era internată, asigurata avea dreptul numai la 50% din ajutorul bănesc, dacă deținea o familie pe care o întreţinea.

Soţia unui asigurat avea drept la îngrijire cu medic, moaşe, medicamente și pansamente, dacă soţul contribuise la fondul de asigurare cel puţin 52 de săptămâni, în ultimii doi ani.

Eventual, i se putea acorda, pe timp de cel puţin 6 săptămâni, cu aprobarea Consiliului de administraţie, 50% din ajutorul bănesc de boală cuvenit asiguratului care însă se acorda după o cotizare de cel puţin 26 săptămâni, în ultimii doi ani.

Eventual, i se putea acorda, pe cel mult 6 săptămâni, cu aprobarea Consiliului de administraţie, până la un cuantum de 50% din ajutorul bănesc de boală cuvenit asiguratului.

Ajutoarele în caz de deces

Se acordau anumite sume, după o cotizare de cel puţin 26 de săptămâni în ultimii doi ani, în cazul când asiguratul a contribuit la mai multe clase de asigurare, iar ajutorul se stabilea după clasa care corespundea mediei cotizaţiilor.

Cuantumul pe clase a fost stabilit astfel: I – 2000 lei, II – 3000 lei, III – 3500 lei, IV – 4000 lei, respectiv V – 5000 lei (Gomoiu, 1936).

Pensia pentru invaliditate

Dacă după îngrijire medicală se stabilea o incapacitate de muncă mai mare de 2/3, asiguratul avea dreptul la pensie de invaliditate, în cazul în care a contribuit, în mod regulat, în asigurare, minimum 200 de săptămâni, cel puţin câte 16 săptămâni în fiecare an.

În caz de întrerupere, dreptul renăştea după o nouă cotizaţie de 200 de săptămâni.

Dacă asiguratul a contribuit 200 de săptămâni înainte de întrerupere, dreptul renaşte după cel puţin 100 de săptămâni de cotizare.

Nu se socotea întrerupere timpul în care asiguratul nu a cotizat, fiind sub drapel, sau bolnav cu drept la ajutoare băneşti.

Cuantumul pensiilor lunare, după clasele de cotizare era pentru fiecare clasă, următorul: I – 400 lei, II – 450 lei, III – 500 lei, IV – 550 lei, V – 600 lei.

La aceste cote fixe se adăuga o parte variabilă egală cu doi lei anual pentru fiecare săptămână cotizată peste minimul de 200 săptămâni.

În cazul morţii asiguratului, aveau dreptul la pensie: soţia, 50% din pensia soţului, dacă era în neputinţa de a munci; copiii legitimi, adoptivi, recunoscuţi până la 18 ani, la 1/3 din pensia asiguratului, numai dacă erau săraci şi dovedeau aceasta cu acte de pauperitate.

Ca și în prezent, inspectorii caselor de asigurări efectuau controale “pe teren”. Astfel, în anul 1938 (conform unui raport redactat de C.Grofșorean) s-a remarcat “o slabă educațiune sanitară și o frecvență crescută a sifilisului (7,5%), gușii, ascarizilor, alcoolismului și reumatismului articular și mușchiular”.

Elemente interesante privind starea de sănătate și impactul îngrijirilor pentru sănătate prin sistemul de asigurări apar în numeroase monografii sătești din Banat, datând din diverse perioade de timp, mai ales după 1890, dar mai cu seamă în perioada 1922-1938, despre comunele Opatița, Satchinez, Alioș, Deta, Denta, Răcăjdia, Săcălaz, Ciclova, Oravița, Bocșa ș.a. O mențiune specială merită efortul preotului Gheorghe Cotoșman, care a investigat 10 localități, dar numai o parte din studiile efectuate au reușit să vadă lumina tiparului: Sânnicolaul Mare, Comloșu Mare, Lunga, Giridava-Morisena-Cenad și Nerău. Cele nepublicate se refereau la localitățile Pesac, Saravale, Igriș, Periam, Vălcani și Beba-Veche. (Ioan Romoșan – Monografia orașului Sânnicolau Mare, Ed. Solness, Timișoara, 2000 şi 2005).

Pentru prima dată în istoria României, în primăvara anului 1946, bugetul Ministerului Sănătăţii a atins cifra de 6,42% din totalul bugetului ţării, faţă de 1,7% cât fusese în anul precedent. Puterea “populară” începea să-şi chibzuiască bugetul după interesele sale economice, culturale şi de sănătate publică. Această politică de “grijă faţă de situaţia maselor populare” determină primele realizări privind îmbunătăţirea reţelei de asistenţă medico-sanitară. În 1946 se creează 535 posturi de noi medici, 200 posturi de medici externi, 100 de  posturi de medici interni, 1900 posturi noi pentru personalul auxiliar sanitar și s-a aprobat înființarea a 60 de circumscripţii rurale noi. S-a mărit numărul de paturi pentru bolnavii de tuberculoză; a început construirea de noi sanatorii şi dispensare, ş.a.m.d. (Danielopolu, 1955)

Anii următori, 1946-1950, reprezintă un alt moment ce se cuvine a fi menţionat: “etapa constituirii sistemului socialist de organizare a ocrotirii sănătăţii, a vindecării marilor răni lăsate de război, a lărgirii învăţământului medical pentru formarea de cadre, a extinderii bazei materiale, a ocrotirii sănătăţii muncitorilor, a mamei şi a copilului.” Între anii 1946 şi 1997, în România s-a aplicat sistemul sanitar de servicii de sănătate de tip sovietic (imaginat de Semaşco, 1946) și “ameliorat” ulterior în anii 1957, 1966, 1969 şi 1972 (prin Legea Sanitară) şi după 1990 (prin diverse hotărâri de guvern).

PRINCIPIILE SOCIALISTE ALE OCROTIRII SĂNĂTĂŢII POPULAȚIEI (1946-1997) PE BAZAPRINCIPIULUI CONSTITUȚIONAL ASOCIAT CU PRINCIPIUL ETICII ȘI ECHITĂȚII SOCIALISTE

Prima lecţie majoră care trebuie reţinută din experienţa socialistă constă în aceea că în anumite circumstanţe date, intervenţia statului în sectorul apărării sănătăţii este de dorit şi de multe ori este esenţială. Creşterea economică rapidă, extinderea sectorului social (transferuri de venit, sănătate, învăţământ şi cultură) alimente la îndemână, locuinţe şi ocuparea forţei de muncă, au condus la îmbunătăţirea semnificativă a nivelului de trai şi a stării de sănătate în multe ţări socialiste ca şi în România în perioada iniţială de planificare centralizată. Faţă de situaţia iniţială de distrugere fizică, dificultăţile economice, foametea şi lipsa de locuinţe în anii ’50 se caracterizau prin îmbunătăţiri ale nivelului de trai şi de sănătate în ciuda preţului crescut plătit prin politica de opresiune şi pierderea libertăţii individului.

Asigurarea drepturilor “unei întregi populaţii la servicii de sănătate depline” a fost una dintre cele mai remarcabile realizări ale regimului socialist şi a sistemului său de asistenţă de sănătate. În nici o altă regiune din lume, nici chiar în Europa sau China, nu s-a reuşit să se asigure o astfel de acoperire extensivă a serviciilor sanitare la o populaţie similară ca mărime.

Atâta timp cât egalitatea accesului la nevoile sanitare apare să fie una dintre cele mai importante determinante a statutului de sănătate la cele mai înalte niveluri de venit, păstrarea acestei moşteniri trebuie să fie o problemă prioritară.

În primii ani ai deceniului ’70, ţări ca România, aveau un sistem sanitar matur, în comparaţie cu ţările în curs de dezvoltare cu PIB pe cap de locuitor asemănător şi chiar în comparaţie cu ţările cele mai industrializate, sectoarele de sănătate erau însă bine dotate cu infrastructură fizică de bază, personal calificat şi programe educaţionale. Reţeaua de spitale, clinici, policlinici şi alte utilităţi structural integrate, având ta bază modelul sovietic, asigura accesul universal la serviciile sanitare. Pacienţii luau primul contact cu structurile inferioare ale sistemului, individual, prin serviciile de fişiere ale spitalelor, policlinicilor, departamente de diagnostic, servicii de urgenţă, centre medicale, dispensare rurale şi punctele sanitare din platformele industriale. Doctorii care lucrau în aceste centre acţionau ca medici de medicină generală, tratând ce puteau, iar cazurile mai dificile le trimiteau la structurile superioare. Spitalele universitare şi institutele naţionale de specialişti capabili să facă intervenţii care cereau tehnologie avansată, constituiau vârful acestei piramide. Un sistem structurat pe baze de igienă şi epidemiologie formau de asemenea o reţea sofisticată şi integrată de servicii de sănătate publică care se concentrau pe controlul bolilor infecțioase, profesionale și de mediu.

„Testamente” pozitive ale regimului socialist din România

Deoarece sistemul socialist nu a reuşit să producă numeroase din beneficiile economice şi sociale prevăzute, reformatorii radicali din perioada tranziţiei pot condamna cu uşurinţă şi chiar pot dărâma şi desfiinţa aproape tot ce a existat în trecut. Ca urmare, există acum un risc serios, cel puţin în sectorul sănătăţii, ca să ajungă să “se arunce copilul cu băiţa”. Nu numai că s-ar produce pierderi de active valoroase cum ar fi excelentele programe de vaccinare şi serviciile de asistenţă pentru mamă şi copil, dar ar putea lipsi o mare parte a populaţiei de servicii de sănătate de bază într-o perioadă când şomajul şi deteriorarea nivelului de trai au un impact negativ asupra sănătăţii.

Slăbiciunile sistemice

Din nefericire, în ciuda acestor elemente pozitive, serviciile naţionale de sănătate sunt deosebit de ineficiente în promovarea unor măsuri de sănătate sau de prevenire a îmbolnăvirilor, invalidităţii, ca și scăderii unor situații tragice legate de morţi evitabile (18%, după V. Trebici) din cauze cunoscute şi care pot fi prevenite.

A doua lecţie majoră de învăţat de la experienţa socialistă, este aceea că bazându-se prea mult pe monopolul statului într-o economie centralizată şi planificată, a scăzut eficienţa şi calitatea asistenţei de sănătate. Aceasta trebuie rapid corectată dacă se doreşte ca serviciile de sănătate să fie integrate cu succes în economia de piaţă pe cale de a se dezvolta.

Interesant este faptul că, sectoarele de sănătate din ţările vestice cum ar fi Anglia, unde guvernele şi-au asumat dominarea printr-un monopol similar centralizat asupra finanţării, proprietăţii şi aprovizionarea serviciilor de sănătate, suferă în mare parte de aceleaşi probleme ca cele observate în România. Astfel, chiar dacă intervenţia guvernului este necesară în asigurarea unor atribuţii pozitive în sectorul de sănătate, această intervenţie nu este, prin ea însăşi, un impediment în a asigura altele, cum ar fi o sănătate bună.

Există însă în continuare, în România, două categorii de probleme majore: starea de sănătate precară şi serviciile de asistenţă de sănătate de slabă calitate.

“Eternele” probleme

Cea de-a treia lecţie majoră de învăţat din trecut constă în aceea că unele probleme sunt de neevitat în domeniul uman şi nu pot fi pur şi simplu acceptate. Nici o reformă sau cheltuială în domeniul sănătăţii nu elimină în întregime problema îmbătrânirii, defectelor biologice, sărăciei şi mizeriei sociale. Acestea au existat atât înainte vreme cât şi în timpul regimurilor comuniste aşa cum există şi acum în economiile de piaţă. Dreptul universal şi accesul liber la servicii de sănătate pot ameliora doar câteva din greutăţile asociate, dar nu le pot elimina în întregime.

[1]                Aspecte ale politicii sanitare în România (1934-1938), în: Trecut și viitor în medicină, Gh. Brăescu (sub. red.), Ed. Medicală, București, 1981.

[2]                Cioran, E. – Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 38-39.

[3]                În prezent, rolul acestei case este jucat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS), cu sediul la București.