Vă prezentăm un interviu acordat în exclusivitate revistei Medica Academica de Sally Wood Lamont, preşedinta Comitetului Naţional Paralimpic, fondatoarea Centrului Lamont din Cluj-Napoca, dedicat persoanelor cu handicap. Sally Wood Lamont a fost decorată cu Înaltul Ordin al Imperiului Britanic pentru acţiunile din România dedicate persoanelor cu dizabilităţi, în pregătirea Jocurilor Paralimpice de la Londra din perioada 29 august-11 septembrie 2012.
Sunteţi un exemplu pentru mulţi dintre noi. Ce v-a motivat să ajutaţi atât de mulţi oameni, deşi v-aţi confruntat cu multe greutăţi?
Am crescut la o casă de copii din Edinburgh, unde erau şi copii cu dizabilităţi. Mama avea deficienţă de auz, deci am fost obişnuită de mică cu dizabilitatea. Pe lângă aceasta, am iubit întotdeauna sportul şi am vrut să-l practic la nivel de mare performanţă, dar nu mi s-a dat niciodată şansa. Eram bună la aruncarea suliţei şi la tenis. Mai mult, am făcut parte din prima echipă de hockey pe iarbă când aveam 13 ani. Dar deja de la 15 ani a trebuit să-mi iau o slujbă de weekend, ceea ce m-a împiedicat să continui cu sportul, toate meciurile fiind sâmbăta şi duminica. Treptat am abandonat visul cu sportul. Mi s-a părut firesc, atunci când am deschis Centrul şi Clubul Sportiv Lamont pentru tinerii adulţi cu dizabilităţi, să-i ajut pe cei cu aceleaşi vise pe care le-am avut şi eu. Problema în România este că părinţii copiilor cu dizabilităţi sunt foarte speriaţi de ideea de sport pentru copiii lor – tendinţa este să-i ţină protejaţi sub un clopot de sticlă, acasă, refuzându-le astfel independenţa. Pentru persoanele cu handicap sportul este calea spre integrare, spre acceptare în societate, şansa de a demonstra o capacitate reală acolo unde este şi dizabilitate. Le oferă motivaţie, mândrie, siguranţă de sine şi ambiţia de a merge mai departe.
Ce înseamnă pentru dvs. Comitetul Naţional Paralimpic? Ce rezultate aţi reuşit să obţineţi?
Când am devenit preşedinte al Comitetului Naţional Paralimpic, în 2008, scopul meu a fost ca acesta să fie recunoscut exact ca şi Comitetul Olimpic. România este cunoscută pentru sportul olimpic, dar sportul paralimpic nu a fost niciodată menţionat ca sport de performanţă. Echipa paralimpică pentru Londra va fi cea mai numeroasă de până acum (am avut un sportiv la Sydney, doi la Barcelona, patru la Beijing, dar cu doar un calificat la ciclism ceilalţi au avut “wild card”). În 2012 avem şase sportivi calificaţi: Eduard Novak (ciclism) – campion mondial la cursă şi velodrom, Florin Cojoc (săritura în lungime) – campion european, Samuel Ciorap (înot), 17 ani, – locul 6 în lume, Naomi Ciorap (înot), 15 ani, în prezent nr. 5 în lume, Torok Imre (ciclism) şi Dacian Makszin (tenis de masă). Din păcate n-am primit niciun wild card pentru alţi patru sportivi care meritau să meargă.
Cum sunt pregătiţi sportivii în cadrul Comitetului Naţional Paralimpic? Cum şi cât timp se pregătesc pentru fiecare competiţie?
Sportul paralimpic necesită exact aceeaşi pregătire ca şi sportul olimpic – multă muncă, cel puţin 3-4 antrenamente pe săptămână. Dificultatea este de a găsi antrenori doritori să lucreze cu aceşti sportivi şi care să-i trateze ca pe adevăraţi sportivi de performanţă. A doua problemă este de a găsi sponsori care să sprijine activitatea Comitetului Naţional Paralimpic pentru a putea participa la competiţii internaţionale de nivel european şi mondial.
Ce rezultate v-aţi propus să obţineţi la Jocurile Paralimpice?
Eduard Novak a câştigat medalie de argint la Beijing, am avut şi două locuri IV. În acest an sperăm la cel puţin două medalii de aur din cele patru probe la care vom participa, plus argint sau bronz la celelalte. Florin Cojoc sperăm să fie clasat între primele şase locuri la săritura în lungime. La fel şi echipa de înot de nevăzători, sperăm să se claseze printre primele şase la probele la care vor participa.
Cum vă pregătiţi pentru viitoarea Olimpiadă, de la Rio de Janeiro?
Vom începe pregătirea pentru Rio încă din octombrie 2012, aşa cum am început şi pentru Londra, în 2008. Am alcătuit echipa de înot doar în urmă cu patru ani, în 2008, şi deja s-a calificat la Londra. Pentru Rio sperăm să avem şase înotători. La Rio vom avea două sporturi noi: caiac şi triatlon, unde avem deja trei sportivi. Scopul este de a avea cel puţin un număr dublu de sportivi faţă de Londra, dacă nu chiar mai mulţi.
Ce înseamnă să ai handicap locomotor în România?
Înseamnă, din păcate, că mulţi te vor considera şi retardat mintal. Puţini realizează diferenţa, mai ales că mulţi se trezesc cu o dizabilitate prin accident, vârstă sau o boală gravă. Peste 60% din cei cu dizabilităţi nu s-au născut aşa, dar au avut neşansa să fie vaccinaţi necorespunzător, să aibă accidente de maşină, de tren sau accidente casnice.
Care au fost paşii pe care i-aţi parcurs pentru a crea centrul de la Cluj-Napoca? Ce face acest centru pentru persoanele cu handicap locomotor?
Am fost rugată să predau limba engleză unui grup de tineri adulţi cu dizabilităţi în primii ani de şedere la Cluj. Mi-am dat seama că viitorul lor este blocat, că n-au unde să se ducă, şi în special tinerii ieşiţi din orfelinate. Am vrut să le ofer un centru în care să poată veni să înveţe tehnici de calculator, să facă sport, să înveţe engleza, să se integreze cumva într-o viaţă normală, să se maturizeze şi chiar să urmeze studii superioare. Mama a decedat în 1999 şi am moştenit un apartament în Edinburgh, pe care l-am vândut, şi cu banii respectivi am creat Centrul şi Clubul Sportiv Lamont.
Cum sunt percepute persoanele cu handicap locomotor în România şi cum sunt în realitate?
Foarte des sunt văzuţi ca un fel de blestem asupra societăţii, o tară socială. Biserica, din păcate, nu face nimic, ba chiar din contra, pentru a schimba această mentalitate. Sunt văzuţi ca persoane inferioare, inclusiv ca inteligenţă, când de fapt ei sunt ca toată lumea, au aceleaşi ambiţii şi vise. Ca exemplu, majoritatea membrilor Centrului Lamont au în prezent servici, s-au căsătorit şi au copii adorabili, frumoşi şi sănătoşi.
Pentru textul integral vezi ediția print Medica Academica, Septembrie 2012.
