Mama vine de la spital, glumind: acolo eram “mamaie”! Mă duc cu tata la spital: “Tăicuțule”, “bunicule” și-așa mai departe. Tata, morocănos și îmbufnat. Când era internat, vine un tânăr, care lucra în privat și trebuia să îi monteze un dispozitiv, care mă întreabă discret: Cum să mă adresez?! “Domnul Bogdan!”, spun încet. Îi spune răspicat așa și dintr‑o dată îl văd pe tata altfel: răspunde tare “Da!”, stă drept, cu o altă lumină în ochi, simțindu-se om și respectat chiar dacă este în pijama, la o vârstă cu multe decenii și cu multe nevoi.
Poate am moștenit din trecut sau de pe ulița satului de-altă dată anumite expresii cu care îi numim pe cei bătrâni: moșule, bunico, mamaie, tăicuțule șamd. În fața ta e un bătrân acum, în pijama, cu baston, în care nu-l mai vezi pe directorul de companie atotputernic de altă dată sau pe profesorul care a format de la catedră generații de elevi. Nu că un alt om care a dus o viață nu ar merita mai puțin respect, fie că a stropit copacii contra insectelor sau a măturat interminabile coridoare.
Poate suntem obosiți, tracasați, hăituiți de toate cele și vedem în fața noastră nu un om, ci boala sau bolile lui care ne dau bătăi de cap. Sau poate ne aduce aminte de bunicul nostru drag de cândva, care ne dădea mere din pom. Și-atunci cu blândețe îl numim pe pacientul neajutorat, dezorientat, disperat din fața noastră, luându-l de mână: “bunicule!”.
Oare vrea pacientul să fie numit așa?! Oare vrea să mai suporte o înjosire, o familiaritate, după ce că e neputiincios și are nevoie de ajutor la toate trebuințele?! Poate mare lucru din respectul de care se bucura altă dată nu i-a mai rămas – chiar dacă stă înfipt teoretic în centrul sistemului – decât o formulă de politețe:
Domnul și Doamna Pacient!
