Marius Wamsiedel, doctorand în sociologie, Hong Kong: În România e firesc să copiezi, dacă poţi!

0

Premiat în cadrul Galei Ligii Studenților Români din Străinătate 2014, la secțiunea Studentul Român al Anului pe alte continente, Marius Wamsiedel, sociolog interesat de comunicarea şi relaţiile medic – pacient, urmează un doctorat în sociologie la Universitatea din Hong Kong. A studiat în instituţii prestigioase pe trei continente și, în prezent, este interesat de perspectiva comparată a dinamicii relației medic – pacient în context post-socialist, pe baza unor date empirice din China continentală și România. Marius Wamsiedel pune sistemul de notare din şcoală în perspectivă socială, ca indicator al stării societăţii şi rezultat al normelor laxe de etică a muncii. În timp ce în România înşelătoria este încurajată şi recompensată, în străinătate nimeni, “dar absolut nimeni”, nu încearcă să copieze dacă profesorul iese din sala de examen. Ceea ce la noi iese din orice firesc!

De ce ai decis să studiezi în străinătate?

Studiul în străinătate este o experiență totală, care te ajută să te maturizezi și intelectual, și uman. Eram în liceu când am luat decizia să plec de îndată ce va exista o oportunitate. Cu nerăbdare de adolescent, așteptam să cunosc lumea, să trăiesc alte culturi, să pătrund în spațiul intelectual occidental. Și oportunitatea s-a ivit la sfârșitul celui de-al doilea an de universitate – studiam științe politice la SNSPA. Apăruseră programe de mobilitate Erasmus de zece luni la Bologna și la Universitatea Paris-X Nanterre. Am ales să merg la Paris. La sfârșitul perioadei de mobilitate m-am transferat acolo și am rămas încă un an pe cont propriu, absolvind cu o lucrare despre mit, utopie și milenarism în discursul politic.

Ce a urmat?

Dezvrăjirea de științele politice și apropierea de sociologie. Și un parcurs inedit: Facultatea de sociologie la Universitatea din Arizona, un an și jumătate de studiat limba chineză la Nanjing, un semestru de stagiu la Camera Reprezentanților din statul Arizona, întoarcerea în țară, un masterat în cercetare sociologică la Universitatea din București, şi apoi, de mai bine de doi ani, programul de doctorat în sociologie la Universitatea din Hong Kong.

Cum se conturează experienţa sistemelor de învăţământ traversate şi prin ce se deosebeşte de cea românească?
În general mă feresc de generalizări și de judecăți subiective. Dar este un lucru care m-a fascinat ca student: sistemul de notare ca fapt social, ca indicator al stării societății. În România, unde aveam chiar mai mult de zece cursuri pe un semestru, notele mari le luau în general cei care rupeau conspectele și cei care se descurcau, într-un fel sau altul, la examene. Dincolo de faptul că nu prea era loc de gândire critică, ci doar de reproducerea fidelă a unui set de informații apodictice, se încuraja tacit și se premia înșelătoria în diferitele ei forme: aproprierea muncii intelectuale a altuia fără menționarea sursei, nerespectarea termenelor de trimitere a lucrărilor, verbiajul excesiv, copiatul la examene. Toate aceste practici erau – și probabil că sunt încă – atât de răspândite, încât ajunseseră norme. Nefiresc era să nu recurgi la ele atunci când se ivea oportunitatea, iar oportunitatea nu ezita să se ivească la tot pasul.
La Paris, îmi aduc aminte că eram în biroul profesorului, cu vreo doi-trei colegi, la un examen oral de sfârșit de semestru. La un moment dat, profesorul s-a ridicat și ne-a rugat să îl scuzăm câteva minute, că merge să-și ia țigări. Magazinul era la vreo 5 minute de campus, deci ne rămâneau cel puțin 10 minute până să se întoarcă. Aveam subiectele în față. Am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior! Am aruncat o privire satisfăcută și plină de subînțeles la colegi și m-am repezit la caietul cu notițe. Dintr-odată am resimțit câteva perechi de ochi fixându-mă aspru. Am zâmbit vinovat și am pus caietul înapoi în geantă, rămânând în fața ochilor doar cu biletul pe care era notat subiectul de examinare. Mai târziu, în Statele Unite, mi s-a mai întâmplat să particip la examinări în care profesorul să părăsească pentru perioade lungi sala de curs și nimeni, dar absolut nimeni, să nu deschidă manualul sau suportul de curs sau să schimbe păreri cu colegul de alături.
Școala reproduce în linii mari normele dominante în societate și contribuie la perpetuarea lor. Crescând într-o etică a muncii laxă, în care totul e permis atâta vreme cât reușești să obții ceea ce dorești, în care distanțarea față de reguli este tolerată, apreciată și recompensată, ajungi să îți însușești un asemenea tipar de comportament și să îl pui în practică mai târziu fără rezerve de conștiință. De aceea, mă bucură atunci când subiecte precum plagiatul sau fabricile de diplome fac prima pagină a ziarelor. Din păcate, discuțiile rămân ancorate în imediatețea faptelor – se discută despre necinstea unor persoane și mai puțin despre condițiile obiective care au făcut posibil un asemenea comportament.
Încă un lucru legat de notare: în România am întâlnit o larghețe nejustificată în acordarea notelor. Toată lumea este mulțumită astfel. Profesorul se face popular, studentul ia notele de care are nevoie cu lejeritate, sesiunea se încheie fără evenimente notabile. Problema este că astfel nu se realizează o stratificare reală a studenților în funcție de merit. În Franța, de pildă, unde notele sunt de la 1 la 20, mai bine de jumătate din rezultate se regăsesc în intervalul 8-12. Într-un an academic, la științe politice la Nanterre, la un grup de 120 de studenți, nota cea mai mare acordată a fost 18, și numai de 5 ori. Sistemul de notare francez oferă o reprezentare mult mai onestă a performanței academice, care poate fi mai departe luată în considerare de angajatori. Se ajunge, astfel, la o legătură puternică între ceea ce faci în facultate și ceea ce găsești pe piața muncii. În Statele Unite, politica e puțin diferită: nota reprezintă înainte de toate diferența între ceea ce știai la începutul cursului și ceea ce știi la sfârșitul semestrului. Se punctează, așadar, cunoștințele, dar în primul rând se punctează progresul și, implicit, efortul depus pe parcurs. La fel ca în Franța, dar pe o cale diferită, rezultatele academice dau adevărata măsură a studentului.

Cum şi de ce ai ales acest subiect pentru doctorat: Cercetare etnografică pe tema evaluării morale a pacienților în post-socialism în România și China continentală?

În vremea programului de masterat, eram fascinat de etno metodologie, interacționism simbolic și studiile etnografice realizate în siajul acestor perspective teoretice în sociologia americană din anii ’60-’70. Și, cum sociologia acelor ani își mutase atenția asupra organizațiilor, spitalul reprezenta un spațiu predilect de investigație. Textele pe care le citeam atunci m-au atras către tema evaluării morale a pacienților de către personalul medical. Barney Glaser și Anselm Strauss, mai târziu Julius Roth, David Sudnow și alți câțiva au analizat caracteristicile sociale ale pacienților și modul în care evaluarea acestor caracteristici se traduce în alocarea diferită a resurselor medicale. Lucram pe atunci la Romani CRISS și voiam să văd cât de importantă este etnia pacienților în spitalele românești. Am obținut finanțare pentru un proiect în această direcție și am realizat o scurtă, dar intensă cercetare empirică la Unitățile de Primire Urgență din șase spitale județene. Rezultatele cercetării le-am prezentat în lucrarea de masterat și într-un capitol dintr-un volum intitulat „Sănătatea romilor”, la care sunt co-autor.
Pentru doctorat, am ales să urmăresc modul în care personalul medical, pacienții și uneori aparținătorii ajung să producă împreună evaluarea morală. Studiile de până acum tind să adopte o perspectivă îngustă, lăsând personalului medical discreție absolută în impunerea unor judecăți despre caracterul și meritul pacienților și transformându-i pe aceștia din urmă în spectatori pasivi. Încerc să acopăr acest spațiu insuficient explorat până acum prin analizarea dinamicii interacțiunii dintre furnizorii și beneficiarii serviciilor medicale, concentrându-mă îndeosebi pe interacțiunile care au loc la triajul unității de primire urgențe.
De asemenea, am gândit pentru cercetarea de doctorat o perspectivă comparativă. Mă interesează asemănările și deosebirile dintre spitalele românești și spitalele din China continentală în raport cu evaluarea neclinică a pacienților și vreau să văd în ce măsură situațiile pot fi puse în legătură cu organizarea sistemului de sănătate în perioada socialistă. Până acum, am făcut trei luni de cercetare de teren în China și patru luni în România.

De ce ai ales Hong Kong?

Au fost câteva elemente de care am ținut seama: reputația internațională a universității, schema de finanțare, posibilitatea de a realiza cercetare de teren atât în Europa, cât și în Asia, și existența unui coordonator interesat de subiectul pe care l-am ales. Profesoara care mă coordonează este Cheris Shun‑ching Chan și a publicat anul trecut la Oxford University Press volumul „Marketing Death: Culture and the Making of a Life Insurance Market in China”. În prezent lucrează la o cercetare legată de practicile informale în spitalele din China continentală, asemănătoare cu cercetarea pe care o derulez eu. Sunt norocos că există aceste interese comune.

About Author

Luminita Ciocilteu

Leave A Reply