Am primit o vestă portocalie cu bleumarin foarte veselă. Seamănă puţin cu a celor de la salubritate. Da, e simpatică, sunt mai de-acolo. E ca un costum de camuflaj care m-a “adaptat” imediat la mediu. Sunt şi eu “de la Salvare”. Mai am nişte buzunare gonflate şi ceva, parcă un buzunar, la spate. „Uite, un pliant de la Ziua Ambulanţei”, îmi întinde un dreptunghi portocaliu scos chiar din vesta mea, din buzunarul de la spate, un tânăr chelios şi plin de bunăvoinţă. Ziua Ambulanţei a fost pe 28 iulie. Da, pare un om bun!
Urc cu dr. Cristian Grasu, directorul medical al SABIF, sus, la etaj, unde sunt înregistrate cazurile şi apar pe ecran, unul după altul, cu o scurtă descriere şi ora la care au sunat. Alis Grasu, şefa SABIF, stă la calculator alături de alte 5 – 6 colege şi distribuie cazurile. Nu se vorbeşte în plus – cuvinte puţine, la obiect. Parcă am fi în sala de operaţie – aceeaşi precizie a limbajului chirurgilor, deşi e o altă muncă. Tot contra timp. Parcă mă sfiesc să fac poze, ca să nu intru cu brutalitatea indiscretă a aparatului de fotografiat în acest univers care funcţionează precis, ca un ceas, şi să stric ceva.
“Gravidă bătută de frate… copil înţepat de viespe… bătrân cu metastaze multiple… Uff, n-am maşini, n-am echipaje… şi cazuri sunt, sunt…”, zice Alis Grasu, mai mult pentru sine, cu resemnarea omului care ştie că va face tot ce poate cu ceea ce are. Şi cu neresemnare faţă de ceea ce, deocamdată, nu poate face.
Primim “copil înţepat de viespe, 9 ani, Chitila”. E ceva drum. Îmi pun centura şi tac mâlc. Sirena urlă, ne năpustim la drum. Ambulanţierul nostru, George Stroe, zboară peste intersecţii, trece pe roşu la toate stopurile. E ca la raliu, doar că e o altă miză. Da, chiar e palpitant!
Valeriu Panait – Vali – stă lângă mine şi mă priveşte cu simpatie. Spune uşor tot, cu fluiditate, fără să facă paradă de nimic. Te priveşte în ochi. Are 36 de ani şi e voluntar. E director de vânzări (?!) la o firmă care vinde acoperişuri. De o lună îşi vede la Ambulanţă viitoarea sa carieră. Are soţie, o fetiţă şi un băieţel pe drum. Îl susţin în decizia sa. Nicoleta, acum asistentă medicală, a fost şi ea voluntar. “E o boală care se ia”, zic. “Da, e boală grea, n-are leac!”, conchide Vali.
Ajungem în Chitila, la Cristi. E supărat pe viespe, pe Salvare, pe toate şi pe toţi. Ochii de-abia i se mai văd. Dr. Grasu îl examinează – alergotermie, spune – îl întreabă de vorbă, află cum s-a întâmplat, îi stabileşte medicaţia. Gata, s-a decis! La “Grigore Alexandrescu”. Puştiului îi curg lacrimi de ciudă. Sora lui plânge şi ea, jos. Plecăm. Părinţii vor veni şi ei, pe urmă. Vali umflă o mânuşă să îl înveselească. Balonul cu degete zboară prin ambulanţa care zboară şi ea la distanţă mică de sol, sub mâinile dibace ale lui George.
Stăm în curtea goală a spitalului. Limbile se dezleagă. Cristian Grasu face asta de o mie de ani. Ar putea să nu mai fie pe maşină, dar nu poate, zice, nu poate să renunţe la asta. Sâmbăta noaptea e pe ambulanţă. Răcoarea nopţii e binevenită.
205, 205, raspunde! Primim alt caz: “tânăr de 24 de ani tăiat în geam. hemoragie masivă. Snagov”. E departe… “Daa, e, dar oricum n-are altcineva cine să se ducă”, zice şefu’, dr. Cristian Grasu.
Îmi pun centura. Zburăm în noapte peste toate semafoarele roşii. Sirena urlă deasupra noastră.
Nicoleta Turcu e acum asistentă medicală. După opt ani de voluntariat. “M-au primit pe semnătura părinţilor, au dat declaraţie că îmi dau voie, că aveam numai 14 ani”, explică Nico zâmbind şmechereşte. Voluntariat, adică n-a primit niciun ban. 8 ani. Din 2006. “Şi cum de ţi-au dat voie?”, o întreb, puţin nedumerită. “Au fost de acord, au zis că decât să intru în alte anturaje…”. Sunt tot nedumerită. La 14 ani eşti încă un copil. “Mi-a fost frică la primul stop. M-am speriat, am fugit. Acum nu mă mai impresionează nimic. Copiii, copiii mă impresionează cel mai mult…”, recunoaşte Nico. Zâmbetul ei ştrengăresc capătă o undă de tristeţe. Cine ştie umbra cărui caz trist îi alunecă pe faţă… “Nu visezi?!…”, o întreb, curioasă. “De visat visăm toţi. Eu aseară numai tărgi am visat”. Şi văd iar zâmbetul cel şmecheresc.
Tânărul tăiat în geam are o plagă urâtă, până la os. I “se vede” pulsul, artera radială zbătându-i-se. Dr. Cristian Grasu se uită la toţi parametrii. Sunt buni. Tânărul s-a enervat dintr-o ceartă în familie şi a spart geamul cu pumnul. Încă nu realiza ce i s-a-ntâmplat, parcă prea se schimbase totul într-o fracţiune de secundă. Ajungem la Spitalul de chirurgie plastică şi arşi şi ne luăm la revedere de la Toma şi ochii lui negri, vioi şi inteligenţi.
Iar o pauză de o ţigară. Bem care o apă, care o cafea. În picioare, lângă Ambulanţa deschisă, iar la o vorbă în liniştea răcoroasă a oraşului. Dr. Cristian Grasu îmi povesteşte de Ambulanţă: câte cazuri rezolvă – 3 milioane de cazuri(!!!) în 2014, 1000 de cazuri pe zi, cu ce buget mic – 210 lei pe intervenţie. Cum au 1000 de voluntari cu care reuşesc să se descurce, cum de îi ţin aproape?!, întreb. “Avem grijă de ei”, zice dr. Grasu. Cum Gherghina – fost ministru de Finanţe – a tăiat cele 600 de posturi neocupate pe care le avuseseră, înainte de a intra în vigoare legea lui “la 7 plecaţi, unul angajat”. Acum legea a picat, iar Ambulanţa face memorii să primească înapoi cele 600 de posturi. Deocamdată fără succes. Dar succesul e în altă parte: “Anul ăsta, din 8 resuscitări am avut succes la 5. Asta îţi ajunge…!!!”, zice dr. Grasu zâmbind, el însuşi emoţionat şi fericit. E mult?!, întreb cu naivitate. “E imens! De obicei e 1 din 10!”.
“205! (indicativul mașinii noastre)! Accident cu victime multiple pe A2, la km 52-54. Un autocar răsturnat. 30 de victime, mulţi morţi, răniţi”. Ne punem centurile în grabă, sirena cutreieră noaptea neagră deasupra noastră, zburând cu 160 de km/ oră. Brrr, mă gândesc cu îngrijorare, cum o să mă descurc, cum o să văd atâţia morţi?! Dar alung repede gândul. Am intrat în horă şi trebuie să joc. Nu pot să cobor la 150 de km la oră, nu pot să mă întorc, nu pot să îi încetinesc. Sunt acolo, martor tăcut şi emoţionat la munca lor de noapte de noapte şi de zi cu zi. Nico pregăteşte, atât cât poate, gulere, feşe, tot ce poate fi necesar. Calculează gulerele. Sunt numai trei. Valeriu scotocește fiecare colțișor și scoate tot ce poate fi necesar. Aaa, căştile, că aşa spun normele la accidentele cu victime multiple, zice Nico. Să fie la îndemână, să fie mai eficientă şi mai rapidă cu o secundă.
Îmi şopteşte la ureche cu un aer conspirativ, să nu fie auzită din faţă, de şefu’: “Domnul Doctor Grasu e ca şi tatăl nostru, al tuturor. Acordă o atenţie deosebită fiecăruia dintre noi, are grijă de noi…”. Pare că mi-ar mai spune multe, dar a sintetizat în două propoziţii zece ani de colaborare. La 160 km/oră.
Grozăvia se decupează în întunericul de catifea de luminile multicolore ale salvărilor. Trecem ca vântul şi mai mergem 6 km până la Lehliu, apoi întoarcem pe sensul spre Bucureşti. De ce nimeni nu a desfăcut parapeţii de pe mijlocul autostradei?! Dar e o întrebare retorică, nimeni nu aşteaptă, acum, vreun răspuns.
Ajungem la locul faptei. Autocarul e culcat pe o parte, parcă ar dormi. O vietate ciudată cu o gaură mare în parbriz. E Ambulanţa, e Smurdul, sunt maşini de la Bucureşti, Călăraşi, Ialomiţa. Sunt şi mai vin, le vedem cum vin pe sensul opus. Lumea se agită, suntem întrebaţi de unde suntem. Mă uit mereu după ambulanţa noastră ca să nu mă pierd. Mă uit după dr Grasu dar el e deja lângă autocar, evaluând și apoi revenind în furnicarul dezordonat de pe șosea. Îi mai zăresc casca alburie înaintând sigur prin haos.
“Alo, Dle Ministru!, Alo, Dle Raed!” spune o doctoriţă micuţă de statură de la SMURD, coordonatoarea operaţiunilor. Primul medic de la SMURD care vine este coordonatorul operaţiunilor, aşa spun reglementările.
Valeriu vine cu o familie de trei ucrainieni, scoși dintr-o mașină oprită la locul accidentului. Frigul și emoțiile, teama, îi fac să tremure din toate încheieturile. Nico și Valeriu le pun gulere celor trei ucrainieni înfriguraţi şi cu diverse răni – este o familie întreagă, cu un nume greu de pronunţat. Mama scrie pe o hârtie numele fiecăruia. Fetiţa, Victoria, are 11 ani. Este întinsă pe targă. Are o rană la cap, a fost chiar pe partea care s-a hârşâit autocarul de pamănt. Ucrainienii sunt speriaţi să nu fie despărţiţi, mai ales că nu ştiu limba. Numai mama o rupe puţin pe engleză. Intră toţi la noi în ambulanţă. Sunt liniştiţi, vor fi toţi la acelaşi spital. Dr Grasu s-a asigurat de asta. Fetiţa o strigă din cand în când pe mama, ca să se asigure că e acolo. Are gulerul pus şi nu poate întoarce capul. “Dormeam toţi, nu ştim ce s-a întâmplat”, explică mama. Eu mă întreb de ce durează atât și nu mai plecăm odată la spital.
Inspecţia finală la pacienţi. Un coordonator de la SMURD bagă capul pe uşă şi când vede trei pacienţii în aceeaşi ambulanţă, îl dă jos pe tată. El va merge cu un echipaj de prim ajutor, în urma noastră, tot la Floreasca.
Toată echipa se îmbarcă și zburăm aproape de sol spre Floreasca. Valeriu găsește noi valențe scociului – prinde un pansament peste plaga fetei de la cap, prinde punga de perfuzie a mamei. Apar doua smile-uri galbene pe mânuța fetiței. Zâmbește ușor. Nico are și ea un smiley mic pe mână.
O țin de mână pe Victoria. Întâi abia mă atinge, apoi mă strânge din ce în ce mai tare de mână. Îmi aduc aminte de mine însămi, un copil speriat de necunoscut într-un accident îngrozitor pe care l-am trăit cândva. Recunosc copilul de-atunci. Acum sunt și eu adult și pot să țin strâns un copil de mână. Nu, nu e o strângere de mână obișnuită. Mă țin chiar pe mine de mână, copilul de-atunci, când credeam că toți ai mei au murit. O strângere de mână, ca un colac de salvare în imensitatea oceanului. Da, sunt pe mâini bune. Dr. Grasu, ca o stâncă care știe și rezolvă tot, George, care știe să zboare la sol, Nico, cu zâmbetul ei șmecheresc, și Valeriu, bun și dăruitor de smiley-uri.
Ajungem la Floreasca. Evaluare rapidă a doctorului de acolo. “Fetița pleacă la Grigore Alexandrescu. Mama merge cu ea. Tatăl rămâne aici. Noi nu suntem spital de copii, ci de adulți”, zice. Dl dr. Grasu se apropie și rezolvă iar lucrurile. Cu cuvinte joase, puține. Pare că nici nu vorbește, aproape. Totuși întotdeauna rezolvă. Doctorul de la Floreasca se schimbă. “Toți trei la Observator”, zice. Observatorul de critici e pe culoar, după colț. Sunt așezați în paturi, pe rând. Întâi tatăl, apoi mama, apoi Victoria. Zâmbim. Totul va fi bine. Ieșim în curtea din spate, la morgă. Iar o țigară. Luăm apă, cafele de la automat. O cafea e pregătită și pentru șefu’, dl dr Grasu, care vine după.
E iar liniște și digerăm, la o țigară, tumultul ultimelor ore. Discutăm despre ce a fost, cum “am prins linie” la o viteză amețitoare, cum a reacționat unul și altul, cum se putea face mai bine sau mai rapid. Se râde, suntem relaxați, totul s-a terminat cu bine. Dr Grasu face o analiză la rece. Da, lucurile se pot face mult mai bine la nivel de sistem. Dar noi, celula noastră de criză, ne-am descurcat minunat.
Nico urcă și aranjează mașina. Fiecare lucru e pus din nou la locul lui. Să fie gata pentru următoarea intervenție. Lumina mașinii de salvare se vede galbenă, decupată în întunericul nopții. “Șefu’, peste o lună mă mărit”, zice Nico. “Dacă vă invit, veniți la nunta mea?”
