Conștientizarea drepturilor pacientului în relația cu cadrele medicale generează adesea cazuri litigioase. Un exemplu este nerespectarea recomandărilor actuale de a informa pacientul asupra riscului potențial de a fi infectat cu virusuri transmise parenteral de la medicul curant infectat. >>>
Recomandările în vigoare impun restricții severe pentru personalul medical infectat cu virusurile hepatitice B sau C sau cu HIV în practicarea unor proceduri invazive. Întrebarea este dacă o problemă atât de delicată cum ar fi interdicția de a practica chirurgia poate fi atât de ușor soluționată în cazul unor specialiști care foarte probabil au dobândit aceste infecții ca urmare a riscului profesional. În acest articol comentez noile recomandări promovate în Statele Unite în acest domeniu.
Society for Healthcare Epidemiology of America (SHEA) a publicat recent în revista Infection Control and Hospital Epidemiology 2010, 31,(3), 203-232, recomandări revizuite care în esență afirmă că interdicțiile actuale sunt excesive, situațiile concrete trebuind judecate de la caz la caz, iar infecțiile tratate separat.
Trei aspecte prezintă un larg interes: care sunt specialitățile medico-chirurgicale în care s-a produs mai frecvent transmiterea parenterală a unor infecții de la personalul medical la pacient, care sunt procedurile asociate cu riscul transmiterii iatrogene a unor virusuri, și care sunt măsurile de control menite a preveni astfel de incidente.
Virusul HIV, patru incidente în transmiterea de la medic la pacient
În cei 25 ani de la descoperirea virusului HIV au fost descrise numai patru incidente asociate cu transmiterea în serie a HIV de la medic la pacient: primul în Florida, într-un cabinet stomatologic, alte două în Franța, în clinici de ortopedie, și ultimul în Spania, într-o operație cezariană.
Transmiterea virusului hepatitei C a fost raportată de 10 ori mai frecvent, iar a virusului hepatitei B de 100 ori mai frecvent decât a HIV. Infecții VHC de la medic la pacient au fost raportate în Marea Britanie, Spania, SUA în cursul unor proceduri chirurgicale de anvergură (cu durata de peste 3 ore). De exemplu, studii britanice care au investigat în ansamblu – retrospectiv sau prospectiv – 5868 pacienți au confirmat 15 infecții achiziționate post chirurgical (rata de transmisie 0,26%). În Statele Unite cifrele sunt mai mari, fiind determinate de episoade în care au fost implicate cadre medicale consumatoare de droguri.
Infectivitatea agentului, determinantă pentru rata de transmitere
Cel mai important factor care influențează transmiterea unui virus în urma expunerii percutane (frecventă în cursul procedurilor chirurgicale) este infectivitatea fiecărui agent. VHB se transmite cu rate îngrijorătoare, între 6-37% din cazuri (19-37% dacă medicul infectat este AgHBs pozitiv). HCV se transmite între 1-2%, iar HIV sub 0,3% din cazuri. Alți factori nu trebuie neglijați: care este frecvența leziunilor pe care chirurgul le poate suferi când efectuează o anumită intervenție, cum se corelează această frecvență cu expertiza și experiența chirurgului, cât de eficientă este instituirea unor bariere suplimentare: mănuși duble, mănuși din materiale mai rezistente etc.
În ultimii ani s-au produs modificări substanțiale în managementul riscului transmiterii iatrogene a unor virusuri. Au fost adoptate noi strategii pentru controlul transmiterii infecțiilor, sunt disponibile noi instrumente și mijloace pentru diagnostic, există recomandări privind profilaxia postexpunere și pentru tratament.
Aceste schimbări impun discutarea a trei categorii de proceduri asociate cu riscul transmiterii hepatitelor virale și HIV de la medicul infectat la pacient și anume:
• proceduri cu risc minim
• proceduri cu risc teoretic posibil, dar practic puținw probabil
• proceduri cu risc definit.
În prima categorie se încadrează examene obișnuite precum tușeul rectal, vaginal, examenele stomatologice sau endoscopice, flebotomia sau suturile superficiale.
Între procedurile cu risc teoretic sunt enumerate intervențiile chirurgicale minore sau stomatologice care se pot efectua cu anestezie locală, bronhoscopia, colposcopia, chiuretajul, unele explorări și intervenții cardiovasculare (ex. inserția subcutanată a unui pace-maker, cateterizarea etc.), proceduri chirurgicale minore din sfera oftalmologică, ORL, laparoscopice, artroscopice, de chirurgie estetică etc.).
Prof. Costin Cernescu, membru corespondent al Academiei Române
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
