Prof. dr. Ioan Lascăr este una dintre personalitățile incontestabile ale medicinei românești, medicul care și-a făcut simțită prezența în viața a peste 41.000 de pacienți, autorul unor premiere care au împins mai departe limitele specialității sale, chirurgia plastică – microchirurgia reconstructivă. Cazul Lucicăi Bunghez și cel al omului-pasăre, Ioan Toader, mediatizate în toată lumea ca subiecte de filme documentare Discovery, au adus medicina românească în atenția mondială, iar abordarea cazurilor de transsexualitate a provocat tabuurile locale. Tabuuri?! Progresul ne este înscris în gene, crede prof. Lascăr, iar restaurarea zâmbetului merită asumarea oricărui risc.
Sunteți calm în mod natural, sau e un calm pe care l-ați „construit”?
Sunt calm de când mă știu, sunt moldovean, și, temperamental vorbind, moldovenii sunt oameni calmi.
În liceu ați fost foarte bun la științele exacte, matematică și fizică. Care au fost punctele de inflexiune din cariera dvs.?
Momentul crucial a fost alegerea unei traiectorii profesionale, deci alegerea facultății, iar facultatea n-am ales-o eu, ci mama. Eu mă îndreptam spre științele exacte. Am fost șef de promoție la liceu și am intrat din prima la Facultatea de Medicină, deși nu dedicasem măcar o oră pregătirii la anatomie. Pe vremea aceea anatomia era piesa de rezistență la admiterea la medicină, și existau chiar profesori la Institutul de Medicină și Farmacie, cum se chema atunci, care erau specializați în pregătirea tinerilor de liceu pentru a face față exigențelor examenului de admitere. Pe vremea aceea concurența era acerbă, vorbim de 20 – 23 -25 de candidați pe loc, în 1965. În 1971 am terminat, ceea ce înseamnă că am făcut deja 41 de ani de carieră. Când fac socoteala asta, încerc să cred că nu e vorba de mine. Sigur, timpul trece repede mai ales atunci când ești ocupat. Trece și când nu ești. Dar când faci ceva, și te uiți în urmă, și îți mai spun și alții că au fost lucruri bine făcute, îți face plăcere.
Am ales medicina la dorința mamei.
De ce ați ascultat-o?
Pentru că o iubeam foarte mult, am crescut într-o familie de preot, tata era preot. Mama era cadru didactic, și știa să abordeze copiii, era pedagog de modă veche, care știa să modeleze, psihologic, tineretul. A fost învățătoare, și foarte îndrăgostită de profesia ei. Îmi amintesc că pe la 70 și ceva de ani încă mai accepta să suplinească pentru colege care erau în concediu de maternitate, de exemplu. Și avea o satisfacție deosebită, o plăcere grozavă să îi ia în primire pe cei din clasa I și să îi evalueze, să sondeze posibilitățile acestui material uman modelabil, și să vadă cine poartă la el bastonul de mareșal. Și s-a înșelat de puține ori! Povestea de copii, că nu s-a-nșelat, și unul a ajuns profesor universitar, altul ministru… Pentru că modelarea micului om, în primul an de învățământ, e extrem de importantă – atunci poți să-l faci să-i placă cartea, cititul, sau, din contră, să încerce să „piloteze”, așa, printre întâmplările existențiale.
Un alt moment important a fost cel în care mi-am ales specialitatea, după ce am terminat facultatea. Pe vremea aia nu îți făceai masterat că știai că urmează stagiul la țară.
Considerați că ar fi util și acum?
Sigur că da. Chiar nu regret că am stat câțiva ani la țară. Cred că și acum s-ar preta, și ar fi favorabil pentru evoluția profesională a medicilor. A fost o perioadă în care trebuia să fii pe picioarele tale, să iei decizii, să ai responsabilități imediate legate de pacient, de tratamente, de evoluții… Te angaja responsabil în profesiunea de medic. Nu cred că nu este utilă această perioadă pentru formarea unui medic. Sigur că atunci când a fost posibil să dau primul examen pentru secundariat am ales chirurgia plastică, oarecum din întâmplare.
De ce din întâmplare?
Din întâmplare pentru că am avut o medie foarte apropiată de cea a soției mele, la una – două sutimi diferență; pentru rezidențiat era o selecție foarte dură, eram câteva mii de oameni și erau câteva sute de locuri. La rezultat am nimerit chiar unul lângă altul, chiar în primul eșalon. Și deși am plecat de-acasă cu ideea de a lua amândoi obstetrică-ginecologie, pentru că în perioada stagiului la țară fusesem într-o zonă cu natalitate foarte mare și aveam sute de copii pe care trebuia să îi îngrijesc, chiar în momentul în care alegeam posturile am spus că poate n-ar fi bine să luăm amândoi aceeași specialitate, ci domenii diferite. Și-atunci, pe loc, m-am decis, soția a luat obstetrică-ginecologie, iar eu am luat chirurgie plastică. Și-atunci era o specialitate râvnită, dar și mai mult acum, care este aleasă în primele 10 – 15 poziții la examenul de secundariat. Atunci nu era așa de en vogue, deși era cunoscută, pentru că fusese impusă de Agrippa Ionescu, care făcuse specializare în URSS și a venit mânat de dorința de a impune specialitatea în țară. Și a reușit, prin forța personalității lui, să o impună. Astfel încât ne putem mândri cu faptul că în acest an, 2012, se împlinesc 50 de ani de la înființarea scriptică a specialității. Specialitatea în România e printre cele vechi din Europa. La data aceea țări ca Germania, Spania sau Italia nu aveau specialitatea aceasta definită ca specialitate de sine stătătoare. Sigur, Franța a fost unul din pionieri, și Rusia era iar foarte avansată.
Avem o istorie cu care ne putem mândri. Agrippa Ionescu, magistrul meu, a fost primul profesor de chirurgie plastică, iar eu fac parte din următoarea generație de profesori. Specialitatea a crescut, am fost și eu implicat în această dezvoltare a specialității, mai ales după începutul anilor 90, când am avut și o funcție didactică de predare, și de conducere. Fiind implicat chiar în conducerea specialității, am putut să îmi aduc și eu contribuția. Specialitatea a evoluat, este una dintre cele mai dinamice ramuri ale chirurgiei la momentul actual, și asta datorită tehnicilor chirurgicale și a folosirii diferitelor materiale performante pentru diferite tipuri de implanturi, și utilizarea tehnicilor microchirurgicale, care permit obținerea unor rezultate spectaculoase pentru cazuri care acum 30 – 35 de ani păreau imposibile.
Primul și al Doilea Război Mondial au generat milioane de mutilați și au ridicat în fața doctorilor probleme acute de recuperare. Pentru că resursele medicale ale timpului au permis supraviețuirea acestui număr imens de handicapați, de mari mutilați inclusiv la nivelul feței, generat ca urmare a utilizării napalmului, a grenadelor, a proiectilelor, s-a pus apoi problema integrării acestor oameni. Această problemă a determinat un impuls asupra specialității și a impus-o ca specialitate de sine stătătoare. Dacă în acea perioadă, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce își putea propune specialitatea cu mijloacele tehnice de la acea dată era doar un relief anatomic apropiat de normal, odată cu începutul anilor ,70, prin introducerea microscopului în sala de operație, a permis dezvoltarea unor tehnici de vârf în zona microchirurgiei reconstructive, care au permis nu numai recuperarea și reconstrucția formei, ci și recuperarea funcțională. Am reușit să recuperăm vase, nervi, am reușit să animăm mușchi, să restaurăm zâmbetul acolo unde era o paralizie a feței, să restaurăm mișcarea mâinii acolo unde era o paralizie prin secțiunea nervilor periferici, să restaurăm forme prin transferul liber de țesuturi, utilizând tehnicile microchirurgicale. Toate acestea au impus rapid specialitatea ca fiind vârf de lance în chirurgie, alături de tehnicile endoscopice, bineînțeles, care au performat alte domenii chirurgicale. Au apărut și materiale extrem de performante care au permis rezultate din ce în ce mai invidiate, chiar spectaculoase.
Întâi restaurarea formei, apoi cea funcțională, și acum, ultima frontieră e frumusețea…?!
Sigur, dorința de a șterge semnele bătrâneții, de a înfrumuseța o fizionomie, de a îmbunătăți formele corpului a însemnat întotdeauna un obiectiv pentru oameni. Și nu numai în secolul nostru. În Egiptul antic, doamnele ștergeau semnele bătrâneții cu lumânarea, pentru că pielea arsă e întinsă. Este echivalentul peelingului de astăzi. O arsură la nivelul feței întinerește fața. Reconstrucția nasului, în India antică, era frecventă, pentru că tăierea nasului era pedeapsa infidelității conjugale. Toate celelalte civilizații și-au adus contribuția – Paracelsus, de exemplu, a fost implicat extrem de eficient în progresul medicinei.
Ați fost atras mereu de nou, de ultimele tehnici, de operații care nu s-au mai făcut. Cum vedeți viitorul specialității, care sunt acum noile frontiere?
Acum discutăm despre celulele stem, despre inginerie tisulară, despre inginerie genetică… Este posibil ca în 10- 15 ani, după unele estimări, să nu mai fie nevoie să replantăm un deget care a fost amputat, sau să reconstruim o parte a corpului îndepărtată ca urmare a unei tumori, a unui accident, sau în cazul unei malformații congenitale. Nivelul de intervenție chirurgicală a avansat în profunzime – întâi a fost chirurgia macroscopică, apoi chirurgia endoscopică, apoi microchirurgia, și următoarea etapă este în interiorul celulei, ingineria genetică… Care ne va permite, probabil, în viitorul nu foarte îndepărtat să apăsăm pe acele butoane reprezentate de gene, care controlează întreaga dezvoltare a corpului omenesc. Este programul de debut al dezvoltării ființei umane, codul numeric personal al fiecăruia, numai că nu are 13 cifre, ci are dimensiuni cosmice, cu miliarde și miliarde de detalii inscripționate.
Și o să ne crească degetul tăiat?
E posibil. Șopârlelor le crește coada. Deja Creatorul ne arată că există și această posibilitate.
Nu vă sperie această intervenție, atât de amplă, în această zonă?
Nu, mi se pare chiar o evoluție firească. Progresul stă în firea umană, a ființei umane, și cred că și progresul este inscripționat în codul nostru genetic.
Ce operație doriți să faceți și încă…n-a venit?
Sigur că îmi doresc – și chiar sunt pregătit pentru așa ceva, dar încă n-a venit – un transplant de mână, poate un transplant de față… Pentru un transplant de mână clinica pe care o conduc este autorizată, însă trebuie să găsești donatori corespunzători pentru receptorii respectivi. Iar transplantul unui organ compozit, cum este mâna – piele, grăsime, fascii, oase, vase, nervi, măduvă osoasă – diferă foarte mult, în sensul creșterii exponențiale a pretențiilor, față de atunci când vorbim de donarea de organe. Organele – ficatul, rinichii, inima – sunt aproape monocelulare, cu identități celulare mai puțin diferite, și sunt și organe interne, deci sunt mai puțin marcate din punctul de vedere al amprentei personale, genetice. Pielea este bariera noastră cu universul, ne particularizează strict pe fiecare dintre noi, iar dacă tegumentul are peste 30 de gene de identitate, un organ abdominal, de exemplu, are doar câteva gene de identitate. Este mult mai greu să găsești o compatibilitate acceptabilă pentru un organ compozit, versus un organ intern.
Tehnic, lucrul acesta este chiar mai puțin complex decât replantarea unei extremități amputate – e mult mai delicat să replantezi o mână sau un antebraț amputat în condiții dramatice, unde distrugerile sunt cu totul și cu totul particulare fiecărui caz. Dificultatea constă în a găsi compatibilitatea, și în plus faptul, greu de acceptat pentru orice pacient, că trebuie inițiat tratamentul de imunosupresie și continuat până la sfârșitul zilelor. Tratament e agresiv și presupune antrenarea unor riscuri și, în general, antrenează scurtarea duratei de viață. Și dacă transplantul de organ pune probleme de viață și de moarte, o mână amputată nu are o conotație vitală. Motiv pentru care acceptăm pe listă pacienți care au ambele mâini amputate, și avem câteva cazuri pe lista de așteptare.
Nici transplante de față, nici de mână nu s-au făcut prea multe în lume.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, septembrie 2012.
