D-na Profesor Monica Pop ne-a primit într-un birou mic năpădit de dosare, dar și de flori. A fost ziua ei?, o întreb. “Nu, așa e tot timpul la mine!”, răspunde directoarea Spitalului de Urgențe Oftalmologice. De 23 de ani.
“Eu am o politică așa, mai liberală, în ceea ce privește cadrele!”, îmi spune, înainte de a apuca eu să-i pun vreo întrebare. “Cum așa?”, întreb. “Medicul care are de operat vine la spital când vrea, pentru că el știe când poate opera cel mai bine, dimineața sau după-amiaza. Avem noroc că sunt 8 mese de operație, și fiecare chirurg are masa lui. E groaznic să ai pe cineva în spate care să îți spună – hai mai repede, că am și eu de operat!”, explică. Fiecare chirurg operează de 2- 3 ori pe săptămână, iar pe cele opt mese se poate opera concomitent. Unul dintre directorii anteriori ai Spitalului, dr. Cristea Cicerone, a avut “o idee de geniu” – să desființeze un etaj și să-l transforme în sală de operație. “A intuit că numărul de bolnavi o să crească. Sunt zile în care avem și peste 100 de operații pe zi”, explică dna director. Spitalul de Oftalmologie are 142 de paturi, însă perioada de internare e foarte scurtă, de 1- 2 zile, astfel că rulajul e foarte mare.
Un an fără nicio infecție nosocomială
Prof. Monica Pop e șefa Spitalului de oftalmologie din 1993 – de 23 de ani. Anul trecut, colegii au sărbătorit-o cu un tort în forma cifrei 22: “Cred că sunt cel mai vechi și mai longeviv director posibil. Am avut foarte mare noroc de colegi deosebiți, la noi e o atmosferă deosebită. Am făcut o selecție și la asta, am angajat persoane cu recomandarea celor din spital. Ba chiar le-am spus că dacă recomandă pe cineva care nu se dovedește să fie așa cum trebuie pleacă odată cu ea. Este un spital extrem de greu, e o chirurgie de mare risc. Suntem în fruntea frunților, că anul trecut n-am avut nicio infecție! E un lucru extraordinar! Ați văzut, scrie carantină jos, la intrare… Eu nu permit nimănui să intre în spital; bineînțeles că la blocul operator nici nu se pune problema. Să știți că infecțiile în spital le aduc pacienții și aparținătorii. Când sunt zile de vizită toți bolnavii fac febră! E lucru știut! Spitalizarea la noi e foarte scurtă, două zile, rar stau mai mult. Iar cei nevăzători se internează cu însoțitor permanent, așa că n-au nevoie de vizitatori”.
Monica Pop și-a asumat, și-a câștigat rolul de medic al cetății. Este invitată frecvent în emisiuni TV, spunându-și părerea pe teme medicale în primul rând, dar și pe multe alte subiecte care exced domeniul medical. De ce?! E o apărătoare a medicilor, e din familie de medici, are opt medici în familie. “Mă doare foarte mult când sistemul medical este denigrat. Dacă vrei să faci ceva, poți. Și dacă noi am putut aici, la Spitalul de Oftalmologie, poate oricine.”
În 1993 a preluat spitalul într-o stare deplorabilă. Îi pare rău că nu l-a filmat. “Nu era murdar, era foarte curat, dar era așa de urât că făceai depresie. Ziua era cum mai ea, că te luai cu treaba, dar noaptea, când eram de gardă, făceam depresie. Era urât”, își amintește. Spitalul a fost consolidat și modernizat pe parcursul a șapte ani, după ce a umblat pe la toți miniștrii sănătății. L-a convins pe Hajdu Gabor – “Eu sunt din Cluj și știam ungurește”, zice, zâmbind. Spitalul a fost împărțit cu rigips în două – într-o parte se lucra, în cealaltă era spital. “Din 2007 suntem fericiți! Se operează aici aproape tot ce se operează la nivel mondial. Colegii mei sunt de o calitate extraordinară. În 23 de ani nu am avut niciodată nicio reclamație de la vreun pacient pentru mită. E absolut extraordinar. Este o armonie… Când am preluat spitalul, era un război aici. Ca să se poată exprima i-am adunat pe toți colegii și i-am rugat să se supraspecializeze, astfel încât fiecare să aibă domeniul lui de expertiză.”, spune. Astfel, există departamente de glaucom, de retină, de chirurgie oculopalpebrală, de cancer, de strabism, de chirurgie vitreoretiniană, care se ocupă de complicații ale diabetului, de extracții de corpi străini ne-magnetici etc. E un departament supra aglomerat și foarte greu, pentru că rezultatele nu sunt foarte bune – nu numai la noi, ci în toată lumea – iar medicii preferă să facă operații care să redea vederea pacientului, cum e operația de cataractă. Puțini vor să facă chirurgie vitreoretiniană, sunt sub 10 în toată țara.
“Există o dinamică a bolillor oftalmologice? Ne solicităm mai mult ochii la televizor, calculator, telefoane mobile?!”, întreb. Nu, nu crede asta. În primul rând pentru că lipsește termenul de comparație – înainte nu se făceau statistici. Sunt oameni de 90 de ani care nu au degenerescență maculară și alții care o au la 50 – 60 ani. Bolile oftalmologice au una din cele mai ridicate rate de transmitere genetică. Un viciu de refracție se transmite la copii; la fel, cancerele oculare. “Oamenii trebuie să știe că o persoană purtătoare de ochelari va avea și copii cu ochelari”, explică. Calculatorul nu e nociv pentru ochi, ba chiar se fac exerciții pentru ochi la calculator. Problema stă în dependența psihică și frecvența cu care clipim, mai rar de normalul de 15 clipiri pe minut. Ar trebui să ne oprim și să privim în zare, ca să ne odihnim ochii, la fiecare oră de muncă. “Calculatorul nu generează el însuși o patologie, iar dependența poate fi de absolut orice – de oameni, de muncă, de alimente, de jocuri pe calculator, de absolut orice”, spune Monica Pop.
Asigurările de malpraxis – o șarlatanie
Are stofă de avocat, se simte după cum pledează cauzele în care crede. Dreptul a fost, de altfel, una dintre opțiuni, dar a ales să facă medicina. A vrut să facă dreptul mai târziu, dar chiar atunci a fost numită manager și nu a mai avut timp – administrația e foarte cronofagă. Ar fi ajutat-o, spune, pentru că medicina înseamnă și multe probleme juridice. Un mare off e legat de asigurările de malpraxis, așa cum sunt înțelese la noi. Le caracterizează simplu: “o șarlatanie”! Fiindcă plătești, ca medic, dar asigurările nu acoperă nimic, de fapt. Asta e la noi, în România, pentru că în afară medicul nu plătește. “Toate societățile de asigurări s-au înțeles între ele la preț și nu acoperă nimic. Plătesc numai actul medical, nu și consecințele lui. De fapt cei dezavantajați sunt pacienții, pentru că niciun medic nu are de unde să dea sumele exorbitante cerute în caz de malpraxis. Iar societățile de asigurări au strâns milioane de euro. E foarte nedrept!”, spune.
“Solidaritatea de castă?! Nu există așa ceva!”
Vorbim despre imaginea proastă a corpului medical în România și de faptul că, în ochii marelui public, medicii se apără între ei și îi acoperă și pe cei care greșesc. Monica Pop are mai multe mandate în Comisia de Etică din cadrul Colegiului Medicilor București, și spune că acesta a ridicat dreptul de practică de multe ori. Este în favoarea publicării acestor cazuri pe site-ul Colegiului Medicilor București, pentru transparență, ca la tribunal. “Eu sunt de acord și putem vorbi cu dna prof. Cătălina Poiană (n.red președinta Colegiului Medicilor București) să dăm publicității cazurile respective. Numai că ei au dreptul să facă contestație la nivel național”. Dă exemplul unor medici care, la Pitești, au dat apt de conducere unor nevăzători. “Acești medici sunt criminali în serie. Sunt persoane cu probleme grave oftalmologice care sunt la volan și omoară oameni. Mi-e rușine de faptul că există asemenea doctori. Au dat certificatele fără măcar să-i vadă! La oftalmologie și la ORL trebuie să fii nebun să faci așa ceva. E un act criminal! Eu le-aș lua dreptul de practică imediat!”, spune Monica Pop. Acuitatea vizuală se ia cu pansament pe celălalt ochi și, dacă nu vrei, nu poți fi păcălit, ca medic. În atâția ani a văzut multe, și știe acum că din 10 reclamații care se fac numai 2 – 3 pacienți au dreptate. “Am fost, ani mulți, șefa Comisiei de litigii la certificatele de handicap pentru nevăzători. Pe parcursul a câțiva ani am văzut 304 de pacienți. Câți credeți că erau nevăzători? 4! Restul – 300 – simulau, ca să aibă certificat de nevăzător pentru un an de zile. Sunt foarte mulți care au certificat de handicap. Ar trebui să aibă certificat de handicap cei cu accident vascular cerebral, de exemplu – ei n-au – dar nu cei care au permis de conducere auto și sunt nevăzători”. Își amintește de un caz când, ca tânăr medic, reușise să o păcălească un pacient cu certificat de handicap. Simula perfect. Însă a venit seara pe la 8 la spital și l-a găsit citind ziarul.
Revine la nobila misiune a medicilor și la experiența ei proprie, de pacient la Floreasca. “Am stat în reanimare la Floreasca de trei ori și s-au purtat extraordinar. Nu numai cu mine, ca medic, dar și cu toți pacienții. Medicina e o muncă foarte grea și prost retribuită. Se purtau extraordinar cu pacienții, și medicii, și asistentele”, subliniază ea. Se vorbește puțin de faptul că sunt atât de expuși la boli, pe care le pot lua de la pacienți, inclusiv în oftalmologie, unde stai foarte aproape de pacient. “Marea majoritate a chirurgilor au hepatită. Există și pericolul de hiv. Avem și pacienți care nu spun. Unii spun, dar unii nu. Noi avem o trusă specială pentru hiv”, explică.
Văzând ardoarea cu care se implică în diverse cauze și convingerea cu care vorbește, am întrebat-o pe prof. Monica Pop ce notă și-ar da ca luptătoare: “Mi-aș da 9, și nu 10, pentru că sunt un om impulsiv. Sunt obișnuită să trăiesc fiecare secundă!”. Și-a făcut și blog – are 14.000 de răspunsuri și articole pe fiecare boală, pe înțelesul marelui public.
Prima operație, la 7 ani
Contactul cu medicina a venit foarte devreme, când lângă casa bunicii de la Cluj a survenit un accident de motocicletă, iar micuța de 5 ani a fost pusă să curețe și să panseze niște răni – la indicația rănitului, medic. La 7 ani s-a rugat de mama sa, medic la Sanatoriul de TBC de la Bisericani (Neamț), să o lase să participe la o operație: “Când am văzut cum taie coastele m-am speriat îngrozitor.” Peste un an, a participat la o operație de urgență, mama era singură și a luat-o să o ajute – îi dădea instrumentele la mână. “Pacientul, un inginer, a supraviețuit. A doua zi mi se părea că sunt cel mai mare medic din lume”, își amintește. La 9 ani a învățat să facă injecții. “E o meserie extraordinar de frumoasă. Oricui din lumea asta i se permite să facă o greșeală, numai medicilor nu. Dar medicii sunt tot oameni! Ți se poate întâmpla și un insucces. Se mai și moare în lumea asta”, spune.
Monica Pop duce acum o altă luptă, cu boala, cu cancerul. A început cu o peritonită care s-a considerat a nu fi de origine malignă. A operat-o fostul ei coleg, prof. Mircea Beuran. N-a lipsit de la spital nicio zi, decât atunci când a fost internată. A doua zi după ce a ajuns acasă a venit la spital conducându-și mașina. Mai are doi colegi care luptă cu aceeași boală. “M-am întrebat: de ce mie, și din ce motiv?! Pentru că am făcut mult bine… Nu sunt o persoană religioasă, pentru că am văzut foarte multe cazuri… Îmi amintesc de o fetiță de 3 ani care avea o tumoare cerebrală și suferea îngrozitor… Nu aveam ce să-i fac, și mama ei știa că o s-o piardă, nu puteam decât să-i dau ceva pentru durere… De ce trebuie să sufere așa un copil nevinovat?! Fiecare ar trebui să sufere pentru faptele sale”, spune.
- Frontul de la Floreasca.
O întreb dacă i-a fost vreodată frică, pentru că nu mi-o pot închipui astfel. Își amintește de cutremurul din ‘77, când era studentă în anul IV, la Spitalul de Urgență Floreasca. “Nu vă puteți închipui, a fost un front acolo. Nu poți să uiți așa ceva, e pe viață! Veneau mașini militare și-i puneau pe jos, în fața spitalului. Mai morți, mai puțin morți, mai se văitau, mai țipau… Iar prof. Șuteu, care făcuse o entorsă și mergea în căruț, ne spunea: «Măi copii, duceți-vă jos și puneți mâna pe puls. Care are puls bun lăsați-l jos că e foarte bine, care are puls foarte slab iar lăsați-l, că moare, care are puls intermediar aduceți-l sus și să-ncercăm ceva.» Una dintre persoanele acelea a fost o femeie salvată de niște militari din Scala – au făcut atunci militarii minuni. Eram cu ea în sala de operație și la un moment dat a venit cineva cu o portavoce care striga să evacuăm spitalul, că o să cadă…! Unde să evacuăm, când noi eram cu femeia pe masă, anesteziată. Atunci, mi-a fost puțin frică. Și ne-a zis profesorul: «Nu vă fie frică, că nu pică!» Atunci mi-a fost teamă, într-adevăr. Totul s-a terminat cu bine, doamna e prietena noastră pe viață, Naghiu se numea atunci. Acum vine la mine că sunt singura care mai trăiește, din cei patru medici de-atunci. În rest, nu sunt un om fricos. Mi-era frică când eram mică, să nu se întâmple ceva cu bunica, mă gândeam că sunt neastâmpărată și n-o să vrea nimeni să mă ia. Nu mă gândeam că părinții mei lucrau la Bisericani și stăteam cu bunica pentru că le era frică să nu mă molipsesc de tbc. Către noi era o scară de lemn și voiam să aud un picior de bărbat care să aibă grijă, care să mă apere dacă va fi cazul. Bunica mea a fost cel mai mare dar de la Dumnezeu pe care mi l-a făcut viața, până a venit fiica mea. A plecat cu puțin timp înainte. Era un om deosebit. Avea niște ochi așa albaștri încât, atunci când se uita la tine, parcă răsărea soarele. I-am dedicat multe în viața mea, i-am dedicat lucrarea de doctorat, și dacă am ajuns ceva în viața mea am ajuns datorită ei. Îmi spunea: «N-o să ajungi nimic în viață, uite ce neastâmpărată ești!» Mi-a fost foarte greu fără ea”.
Vrea să transmită ceva colegilor ei, medici, cititorilor noștri?! “Au admirația și mulțumirile mele, spun asta din convingere, pentru că nu vreau nimic. M-au rugat mulți să candidez, dar deja mi-am epuizat resursele administrative cu spitalul, și nu cred că aș mai avea răbdare. Medicii sunt niște oameni deosebiți – cu unele excepții – și medicii de familie și specialiști de orice. Medicul adevărat e medic adevărat. Când alții stau prin cluburi și se distrează medicul stă la căpătâiul unuia să îl salveze. Și asta a fost tot timpul. Și cred că sunt cea mai în măsură s-o spun, pentru că văd medicină de când am deschis ochii în lume. Cum vă explicați că medicul român e apreciat în toată lumea, numai la noi nu? Noi am făcut specialitatea cu un medic foarte mare – Ana Maria Dumitrescu Vișan – care ne spunea ca atunci când intrăm în sală să lăsăm tot afară, să nu ne gândim decât la ochiul pacientului. Și mai e ceva! Știți ce e în inima unui doctor când îi merge rău unui bolnav?! Groaznic! Unchiul meu, la care am stat, era chirurg. Dacă pierdea un bolnav, nu vorbea o lună. Numai strictul necesar – dacă-l întrebai răspundea, dar atât. Era un om volubil, plin de viață, dar când pierdea un bolnav era groaznic. E groaznic să nu-i meargă bine unui bolnav. Eu îi știu de la ușă. Dacă vine un coleg eu știu de la ușă că nu-i merge bine unui bolnav, fără să spună nimic. Am avut întotdeauna o mare intuiție.
Ierarhia mea e așa: primul e pilotul, care are pe mână 300 de oameni. Apoi e medicul – întâi medicul anestezist, apoi chirurgul, neurochirurgul, oftalmologul, cei care fac microchirurgie. N-o să vedeți decât foarte – foarte – foarte rar un medic care să nu se ocupe de un pacient în stare critică. Medicul ar trebui să fie în fruntea societății și să primească ceea ce merită. Din păcate, media a făcut un păcat de moarte, subliniind cazurile negative. În România sunt 50.000 de acte medicale într-o zi – la spital, medici de familie, tot. La 50.000 sunt 5 proaste, care se mediatizează. Toate cazurile respective ajung la Colegiu. Au fost cazuri în care s-a demonstrat că medicul respectiv n-avea nicio vină, dar media n-a reabilitat niciodată imaginea lui. N-ar trebui să se permită niciodată o mediatizare fără probe, e o treabă de onoare jurnalistică. Lumea ar trebui să-i ofere medicului ceea ce merită – respect. Ceea ce face media e unul din principalele lucruri pentru care pleacă medicii de aici. Salariul e pe primul plan, dar și imaginea negativă. Sunt situații când pacienții țipă: «Șpăgarilor!» E groaznic!”
Îmi arată un ochi uman într-un borcănel, pe birou, de la un pacient care a venit cu el în pumn. Medicina de urgență a fost pasiunea ei. Și fiecare secundă.
