Neurochirurgia este fascinantă, cu atât mai pasionantă cu cât o cunoşti mai bine, spune Prof. Alexandru Vlad Ciurea, vicepreşedinte al Societăţii Mondiale a Neurochirurgilor, şi una din cele mai proeminente figuri ale acestui domeniu. Prof. Ciurea face bilanţul progreselor aduse de dezvoltarea imagisticii în neurochirurgie, cu efectul dispariţiei mortalităţii imediate, rememorând atât entuziasmul tinereţii cât şi reuşitele maturităţii, precum şi recunoaşterea valorii neurochirurgiei româneşti prin participarea la lucrări de referinţă internaţionale. „Minunile există, vin spre tine fără să le cauţi, dar vin cu foarte multă muncă”, spune prof. Alexandru Ciurea.
Cum e neurochirurgia?
Este exact ca Gioconda lui Leonardo da Vinci, supremă, sublimă, de neatins, şi rămâne necunoscută exact ca zâmbetul ei. Este exact ca o floare, de care trebuie să ai grijă din toate punctele de vedere… Nu poţi obţine de la această floare nimic fără muncă. Şi numai să pui apă nu ajunge; mai trebuie multe, inclusiv să te apropii, să-i vorbeşti şi să înţelegi că are nevoie de o îngrijire şi o gândire speciale.
Înţeleg că pasiunea care v-a făcut să o alegeţi nu s-a diminuat, ci dimpotrivă!
Dimpotrivă, s-a amplificat! Cu cât lucrezi mai mult în domeniul neuroştiinţelor şi al neurochirurgiei, cu atât descoperi pas cu pas lucruri din ce în ce mai noi, mai fascinante, şi cu atât te autoperfecţionezi. Învăţăm zilnic de la bolnav, mai ales acum când avem această minunată neuroimagistică; acum se face RMN, pre-operator şi post-operator, şi vedem ce am obţinut şi ce sechele au rămas după operaţie.
Azi am avut o persoană tânără care de doi ani, de frică, nu s-a operat, şi a venit cu o tumoră cu grad mic de malignitate, situată fronto-temporo-insular, pe partea stângă. Strategia operatorie era să scot cât mai mult din tumoră – exact aşa cum a spus şi prof. Leon Dănăilă, n-ai voie să atingi creierul decât sub microscop – ca să constat la sfârşitul operaţiei că te poate urmări cu privirea, şi, mai ales, poate vorbi. Cred că astăzi am obţinut, pentru mine, tot atâta energie cât Guvernul României la un loc!
Viaţa de neurochirurg este foarte dură şi grea. Trebuie să renunţi la foarte multe lucruri – distracţii, călătorii, invitaţii, petreceri… Însăşi familia ta este neglijată. Dar nu se poate realiza altfel o meserie atât de grea. Trebuie să te scoli cât mai de dimineaţă, cu capul cât mai limpede – mă trezesc la 5,30, fac o plimbare cu căţelul, după care mă pregătesc ca un şcolar pentru ce am de făcut. Ajung la spital la 7, şi într-o jumătate de oră fac bilanţul activităţii operatorii şi clinice pe ziua respectivă, care nu ştiu când se termină.
Toată medicina mi-a plăcut. Am început la Cluj şi am continuat la Bucureşti, din anul V. Am avut profesori eminenţi, care m-au marcat în pregătirea medicală, în care voiam să acumulez cât mai mult, de plăcere. Niciodată nu m-am simţit apăsat, voiam să am o medie cât mai bună… Şi toată generaţia mea a fost dedicată învăţăturii, bibliotecii, şi toţi au ajuns profesori de medicină.
Mai sunt studenţi atât de harnici?
Pe vremea aceea şi tentaţiile erau mai puţine, nu ştiam de weekend, cluburi, baruri. O generaţie a muncii, dar plăcute. Şi sâmbăta seara, când ne întâlneam, tot medicină discutam – despre patologie, despre medicină, despre tot… O generaţie cu un entuziasm total pentru muzică, frumuseţe, care acum a dispărut. Nu mai citim, avem un Dumnezeu – computerul, nu răsfoim cărţi, devenim sclavii unei societăţi de consum şi ne transformăm în persoane sedentare.
Când am intrat în neurochirurgie, prof. Constantin Arseni nu ezita să opereze orice, nu avea limite, dar nu avea aparatura care o avem noi astăzi. Lucra în condiţii grele. Şi totuşi a reuşit să creeze o clinică nouă, cu 550 de paturi, o clinică care să cuprindă toate disciplinele creierului. Avea şi o înclinare către publicaţii, a publicat 54 de monografii, în toate domeniile neurochirurgiei. A abordat şi alte domenii, de vizionar, patologia durerii, a scris un tratat de electrofiziologie şi a avut o viziune a acestui domeniu pentru viitor.
În 1972 s-a luat premiul Nobel pentru tomografia computerizată, în ‘80 s-a descoperit RMN-ul, şi dintr-o dată neurochirurgia şi neurologia s-au schimbat, ca specialitate, diagnosticul devenind extrem de clar, de facil. Problema ultimelor două decenii a fost cum să găsim cele mai bune căi de abord a leziunii sistemului nervos, care să fie cât mai puţin lezionale şi cât mai eficiente.
Spuneaţi de limitele care erau pe vremea prof. Arseni. Cu cât au crescut şansele pacienţilor, în urma acestor progrese?
În momentul de faţă nu mai există în neurochirurgie mortalitate intraoperatorie sau postoperatorie imediată, în primele trei zile de la operaţie, mortalitate care ţine de un accident operator. Condiţiile sunt de aşa natură încât şi neurochirurgia, şi neuranestezia au progresat imens în cunoaşterea patologiei, a organismului în ansamblu şi în obţinerea unor rezultate foarte bune. În momentul de faţă, neurochirurgia actuală, care e minim-lezională şi minim-invazivă, bazându-se în principal pe microscopul operator, reuşeşte să nu distrugă ţesutul nervos sănătos şi să îndepărteze leziunea, cu rezultate majore. Noi discutăm de prognosticul funcţional, de viaţă, şi foarte multe cazuri ajung să fie redate familiei şi societăţii. Privitor la prognosticul vital, depinde de aceste cumplite nenorociri care sunt tumorile maligne, care sunt şi în ţesutul nervos la fel ca în tot organismul, cu particularitatea că ţesutul nervos tolerează perfect orice fel de leziune care expandează în creier, astfel că pacienţii au doar mici modificări neurologice, nu majore. De aceea se ajunge la tumori foarte mari în faza operatorie, şi este nevoie de măiestria neurochirurgului ca să reuşeşti să îndepărtezi o leziune cât mai mare, cu rezultate perfecte.
Unde ne aflăm? Cât din creier este
încă nedescoperit?
Am studiat acest lucru, datele sunt impresionante. Se pare că partea cunoscută e evaluată la 15%, alţii spun 30%. Oricum celulele neuronale sunt 1014 şi noi, pierzând o celulă pe secundă, putem trăi liniştiţi până la 300 de ani.
În ceea ce priveşte cât folosim din creier, şi aici sunt două ipoteze: una spune că tot ţesutul nervos e important, că altfel mori, dar sunt şi persoane care trăiesc chiar dacă şi-au pierdut una dintre emisfere… Marea majoritate a cercetătorilor spun că folosim 30 – 40% din adevăratul potenţial al creierului. Am prezentat la un congres în Taiwan (2011) o lucrare despre limitele creierului – Brain Limits – Join New Frontiers. Pentru a ne îmbunătăţi structura cerebrală trebuie să bem 2 l de lichid pe zi, să dormim 7 – 8 ore /noapte, să ne culcăm la ora 22, să stăm cât mai puţin la telefon mobil, televizor şi calculator, să mâncăm foarte multe legume şi fructe, foarte puţin fast-food, să ingerăm foarte puţine noxe, să avem bucuria de a trăi, să ne ducem în weekend cât mai departe de locul de muncă. Şi contează foarte mult ce gândeşti şi cum gândeşti! Pozitiv!
Cât înseamnă în vieţi salvate acest progres?
În neurochirurgia clasică pe care am văzut‑o în spitalul Bagdasar în tinereţea mea, citeam la raportul de gardă câte patru – cinci cazuri decedate în cursul ultimelor intervenţii. Ceea ce astăzi nu mai există. Există boli grave, da! Şi s-au înmulţit, dar nu se mai discută de mortalitate. De ce s-au înmulţit? În primul rând pentru că a crescut media de vârstă; apoi, în momentul de faţă nu mai avem un tratament şi o monitorizare pe o patologie, care pe timpuri se făcea. De exemplu, bolile cardiace erau cunoscute şi tratate din timp. Avem explozie de diabet, au crescut tumorile pulmonare, cele de sân, cu metastaze în sistemul nervos. Au crescut infecţiile, care nu mai sunt stăpânite, care dau şi abcese cerebrale. Accidentele cerebrale, dar şi multiplele anevrisme craniene au devenit uzuale în clinica de neurochirurgie. De asemenea, datorită supra-alimentaţiei şi a sedentarismului a crescut numărul herniilor de disc lombare. Au apărut aceste politraume, în urma accidentelor rutiere, mai ales ale motocicliştilor. Aceasta este realitatea! A progresat în întreaga lume, şi aceste rezultate au ajuns şi la noi. Neurochirurgia, alături de chirurgia cardiacă, sunt considerate cele mai dificile specialităţi chirurgicale. Dar şi cele mai scumpe.
Sunteţi vicepreşedintele Societăţii Mondiale de Neurochirurgie. Cum se vede neurochirurgia românească din afară?
Odată cu urcarea pe treptele medicinei, printr-o muncă extrem de grea şi de asiduă, profesorul Arseni ne şi stimula să lucrăm la cărţi şi să publicăm. Îşi alegea foarte atent colaboratorii pentru clinica universitară. Am devenit prin concurs şef de lucrări la Clinica I de neurochirurgie; la început lucram benevol cu studenţii, apoi am devenit şef de lucrări, am dat toate treptele şi în 1989 am ajuns profesor de neurochirurgie. Am avut şansa formidabilă să fiu introdus pe uşa din faţă în societăţile internaţionale de neurochirurgie de către prof. Alexandru Constantinovici, care a urmat după prof. Arseni la conducerea clinicii. Prof Constantinovici a deschis uşile neurochirurgiei române spre exterior şi a introdus limba engleză ca limbă oficială a Societăţii Române de Neurochirurgie.
Această deschidere internaţională, pe de-o parte, m-a făcut să cunosc lumea neurochirurgicală din Europa şi din lume, şi, pe de altă parte, să constat că neurochirurgii români nu sunt deloc proşti. Facem tot posibilul să fim în rând cu cei din străinătate, rezultatele nu sunt aşa de dezastruoase cum suntem comentaţi în presă, iar multe dintre activităţile din clinicile universitare sunt la cel mai înalt şi corect nivel. Am fost ales vicepreşedinte al Societăţii Mondiale de Neurochirurgie în 2004 şi cunosc elita neurochirurgiei mondiale, cu care am cele mai cordiale legături. Sunt membru în multe Societăţi internaţionale şi Doctor Honoris Causa la patru universităţi.
Este foarte important ca tu să fii în prima linie, şi nu în spatele liniei; este cel mai bun exemplu pentru un rezident în formare! Dacă lucrezi cot la cot cu el, stai după operaţie, văd că ştii pacientul, că faci ştiinţă, că stai şi munceşti alături de ei, atunci toţi te respectă foarte mult. Napoleon a fost iubit de soldaţi pentru că a mărşăluit alături de ei. În retragerea din Rusia, care s-a dovedit un dezastru, mărşăluia între 8 şi 12 ore pe zi alături de soldaţi. Am publicat în Springer Verlag (editură medicală de renume), şi recent am primit o propunere din partea prof. Mehmet Turgut (Turcia) pentru ca să scriem un capitol de carte care va apărea la New York, în decembrie 2012, Unusual Hidatidosis of the Central Nervous System. Fapt care ne-a dus mai departe pe noi, ca împreună cu colegii din Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi din Catedra de Parazitologie să facem o propunere de carte Academiei Române, care ne-a fost aprobată, Hidatidoza sistemului nervos, care va fi terminată anul acesta. E un studiu unic în Europa.
Aţi numărat câţi oameni aţi salvat?
Da. Operaţii am efectuat 21.680, poate că am scăpat din evidenţă unele cazuri, am foarte multe operaţii reuşite, dar am şi operaţii la care puteam să realizez mai mult. Toţi chirurgii suferă de faptul că n-au putut să facă mai mult pentru pacienţii lor. Succesul în întreaga patologie neurochirugicală se bazează pe trei reguli de aur: să cunoşti perfect boala şi patologia asociată a pacientului, să fii cât mai bine pregătit, cu întreaga echipă, şi, a treia, niciodată să nu uiţi că în mâinile tale de chirurg şi în creierul tău se află creativitatea lui Dumnezeu, care te poate ajuta.
Aţi simţit ajutorul divin?
Da, am văzut şi minuni, sunt şi asemenea situaţii. Am avut o doamnă pe care am operat-o anul trecut, care avea o malformaţie vasculară imensă în creier, şi la care intervenţia a durat ore şi ore, şi când am făcut angiografia de control totul era curat. Deci m-a ajutat Dumnezeu să înving o boală vasculară dură, dificilă. O altă minune a fost un domn care a venit cu o tumoră cerebrală tipică maligna, un glioblastom. Un om extrem de cumsecade, care avea o mare pasiune pentru albine, şi care mă întreba dacă veninul de albine îi face bine la boala de la creier. Era extrem de speriat şi mi-a fost frică să discut cu familia că ar putea să aibă o leziune canceroasă în creier. L-am operat chiar de ziua lui. Şi în loc să iasă tumoră cerebrală, a ieşit abces cerebral. Niciun semn de infecţie, de otită, de altă leziune.
Am avut un alt caz, pe timpul prof. Arseni, când n-aveam imagistica de-acum, în care, pe bază clinică, a pus diagnosticul de tumoră cerebrală. Copilul urma să fie operat a doua zi. A doua zi nu a mers oxigenul în clinică, nu s-a putut opera, şi prof. Arseni m-a pus să fac o investigaţie mai dură, mai invazivă, în care se băga aer în cap, şi creierul copilului a ieşit normal. Trăieşte şi în ziua de azi şi nu a avut niciun fel de tumoră cerebrală.
Minuni există în toate domeniile, nu numai în neurochirurgie, nu trebuie să le cauţi, vin de la sine. Dar vin numai prin muncă. Cu cât munceşti mai mult, cu atât obţii rezultate mai bune. Mi s-a-ntâmplat să am cazuri dificile, de hernie de disc, în situaţii mai anormale şi să muncesc ore şi ore cu microscopul până am localizat exact hernia. Am avut o fetiţă, din Turda, în cazul căreia în timpul operaţiei nu am reuşit decât să „mângâi” tumora. Starea fetiţei s-a deteriorat post-operator, şi am decis, în mod eroic, să o deschid a doua zi cu un alt procedeu, mult mai invaziv, şi am reuşit să scot tumora în totalitate şi acum copila este pe picioare şi este studentă la Cluj. Termină anul acesta.
Toţi chirurgii au asemenea cazuri; există şi cazuri în care ori n-am ştiut, ori n-am putut să efectuez operaţia cea mai corectă pe care mi-am dorit-o, pentru obţinerea celui mai bun rezultat.
Ce vă deranjează cel mai mult la sistemul de sănătate din România?
Totul! Pentru că în sistemul de sănătate, cum a venit un nou ministru, o nouă conducere, s-a făcut o reformă. Am avut un şoc total când a venit d-l Ministru Nicolaescu şi a schimbat complet sănătatea producând un haos. A dorit să introducă gândirea de manager, care n-are nicio legătură cu spitalul. Au condus spitalele în general economiştii, dar au fost şi preoţi, barmani… Şi a fost un dezastru! Spre sfârşitul perioadei, d-l Ministru Nicolaescu a devenit mai înţelegător faţă de lumea medicală şi multe din primele decizii au mai căzut în desuetitudine. E un sistem compact, unitar, care ar trebui să meargă ca o armată. Şi în sistem piramidal, pentru că decizia ar trebui să aparţină celei mai pregătite persoane din punct de vedere intelectual, ştiinţific, academic, care are şi o capacitate de sinteză corespunzătoare. În legea făcută de prof. Sorin Oprescu şi prof. Mircea Ifrim (2003), care a fost o lege foarte bună, principiile legii erau democratice, conducerea spitalelor era formată dintr-un consiliu de administraţie format din şefii clinicilor, iar managerul spitalului era şi un cadru universitar recunoscut care privea spitalul într-o dezvoltare multilaterală atât pe plan clinic, operator, academic, ştiinţific, cât şi prin legăturile cu firmele de medicamente şi aparatură medicală. Dorinţa managerului şi a directorului de spital se suprapunea dorinţei angajaţilor – să dezvolte clinica. Metoda e să măsurăm de zece ori până tăiem o dată, şi nu să luăm decizii pe genunchi, de azi pe mâine.
În momentul de faţă sunt extrem de mulţumit că la Ministerul Sănătăţii se află un profesor universitar, dl. Dr. Ladislau Ritli, cu care se poate colabora perfect, care la ora 7 este în Minister. Şi care nu impune o disciplină de fier, doar impune o ţinută universitară! Este al doilea ministru cu care se poate purta un dialog, şi care face totul pentru sănătate. Primul a fost d-l Ministru Hajdu Gabor, care, cu toate că a fost avocat, a înţeles perfect sistemul. Ţinea seama de părerile celor din jur şi niciodată nu spunea nu. A fost un ministru cu mintea întreagă. Am vorbit cu el de faptul că neurochirurgia nu avea un institut – numai noi şi ortopedia nu aveam – şi a acceptat să se facă un centru de excelenţă la început. A fost deschis în 2005, cu o investiţie de 31 de milioane de euro. Avem acum o bijuterie care se numeşte Gama-knife. Înainte, trimiteam toţi pacienţii în străinătate. Acum am depăşit 2500 de operaţii realizate. Cred că sistemul de sănătate a intrat pe mâini bune, sper că legea va fi bună. Privesc personal sănătatea ca un bun, întrucât în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Nu trebuie să privatizăm spitalele, avem deja exemplul atâtor privatizări în jur.
