Cum se înființează o universitate, profitând de o fractură istorică pentru a restitui o oportunitate pierdută cu 20 de ani mai devreme?! Cum faci apoi să funcționeze, să crească și să fie luată în seamă de “aristocrație”, de numele consacrate deja în mai bine de 100 de ani de istorie?! Despre ambiție, oportunități și crearea norocului, a șanselor, despre ce s-a întâmplat în medicina constănțeană în ultimii 30 de ani, am stat de vorbă cu prof. Vasile Sârbu, unul dintre artizanii înființării Facultății de medicină din Constanța, realizatorul primei operații laparoscopice în România și a altor premiere, chirurg, promotor al cercetării și pasionat cunoscător al “fabuloasei” istorii a medicinei românești.
Cum s-a înființat Universitatea Ovidius?
În 1989, după Revoluție, un grup de intelectuali din Constanța a hotărât să transforme un institut de subingineri în Universitate. Am făcut un Comitet ProUniversitaria, în care numai eu eram și doctor. Eram un grup de intelectuali care voiam să avem și noi o Universitate.
Vorbim de anul 1990.
Timp de 2 – 3 luni ne-am luptat la minister. Ministru al învățământului era Prof. Șora, care înțelegea că noi vrem o universitate, dar n-aveam o bază de cadre didactice, n-aveam o bază de învățământ, mai ales pentru medicină. Am luptat să înființăm medicina; ceilalți, fiecare, pentru facultățile lor. Eu am făcut un dosar foarte mare cu absolvenții de liceu care ar fi dorit să facă facultatea aici – s-au găsit entuziaști, și apoi m-am lăudat cu trecutul istoric al Constanței, care acum 2.300 de ani a avut primii doctori din istoria României, Doctorul Diocles și doctorul Cladaes. Vechiul Tomis, Histria și Callatis, fiind foste cetăți grecești, aveau doctori din școala lui Hipocrate. Cert este că am făcut mare caz de această istorie, dar și de faptul că în 1970 s-a vrut de către conducerea de la București să se facă Facultate de medicină. Cei de aici nu prea au vrut, pentru că își pierdeau posturile de șefi de secții etc. I-au lămurit să nu se facă, pentru că studenții vor fi contaminați cu idei capitaliste de la navigatorii străini care veneau în Constanța, pentru că fiind oraș turistic nu sunt locuințe… Au găsit motive, iar secretarul de partid a trimis un document la București argumentând să nu se facă Facultate de medicină. S-a făcut la Craiova. Ei au fost mult mai ambițioși, au ieșit din spital ca să-l dea facultății – sediul facultății e un fost spital. Astfel că Facultatea din Craiova a fost înființată în 1970, iar a noastră în 1990, la 20 de ani.
Eu sunt absolvent al liceului Frații Buzești din Craiova, “Bastilia”, unde a terminat și Prof. Irinel Popescu, Adrian Păunescu, Sabin Bălașa, personalități ale istoriei contemporane cu care ne mândrim. Eu eram unul dintre elevii prof. Dan Setlacec, de la Fundeni, luasem Constanța la repartiție și eram cumva dezamăgit și de nivelul medicinei de aici, și speram să înființez o Facultate de medicină. Astfel că după Revoluție m-am implicat foarte tare.
Am profitat de această fractură istorică, am mers la București, am făcut o mulțime de audiențe, printre altele m-am “unit” cu niște greviști ai foamei care căzuseră cu medii foarte mari la București și voiau să intre la facultate, și i-am adus la Constanța. Era luna aprilie 1990, la mijlocul anului universitar, anul I.
Foarte grei au fost următorii zece ani, pentru că am avut nevoie de profesori, de laboratoare, să transfer cadre didactice de la București, de la Craiova, de la Târgu Mureș, am primit câțiva profesori pe care am reușit să-i aduc aici, să le dăm locuințe… Era foarte greu să pot pune pe picioare… Între timp am început construcția unui campus nou și astăzi Facultatea de medicină are o clădire superbă, iar Universitatea Ovidius un campus pe malul Lacului Mamaia, universitatea având acum 15.000 de studenți. Am început în 1990 cu medicina generală și stomatologia, iar după un an și farmacia, colegiile…
Am introdus în România pentru prima dată, în 1992, învățământul de medicină în limba engleză. Noi n-aveam trecut, universitățile tradiționale au sistemele lor de senate, de rectorate, noi eram noi peste noi și ne-am raportat direct la universitățile apusene. Era 1992, la un an după Revoluție. Studenții străini, la Cluj și București, învățau un an limba, apoi făceau studiile în română. Ca să le fur studenții celorlalte universități m-am gândit să suprim acest an, și le-am cerut profesorilor două lucruri – să aducă literatură anglo-saxonă – ceea ce a fost extraordinar, ca nivel de învățământ – și să știe două limbi străine, pentru că urmau să predea în engleză.
Al doilea lucru pe care l-am făcut în primii ani – tocmai pentru că n-aveam trecut și istorie – au fost niște lucruri de răsunet care să comunice numele Constanța în medicină, ca să ne ia și pe noi în seamă celelalte Facultăți de medicină care existau de peste 100 de ani – la București din 1869, la Cluj din 1872, la Iași din 1879.
Eu nu puteam repeta suta asta de ani, nu puteam să o reparcurg, nu aveam timp biologic. Și atunci m-am racordat la comunitatea europeană – m-am dus personal la Bruxelles și am făcut niște programe cu universități din Brest, Cadiz, Paris, Limoges, Marsilia… Am făcut proiecte europene prin care am dus profesorii noștri – și am fost și eu, că eram primul decan al facultății – în Anglia, Franța, Spania, Italia. M-am dus cu intenția clară de a prelua, fără să mai aștept istoria, ultimul standard al medicinei europene.
În 1991 s-a produs cel mai mare eveniment al chirurgiei românești – prima operație laparoscopică. Să operezi un om fără să-l tai este un eveniment pe care eu îl consider extraordinar. M-au sunat nume mari, profesori, care mi-au spus că nu se poate… E adevărat că era abia apărută ca metodă. Acum se operează laparoscopic și robotic în toată țara, dar atunci era cu patru ani înainte față de București.
Unde ați învățat?
Am învățat în Franța, la un mare profesor, care mi-a și dăruit o trusă… Nu mă laud cu aceste lucruri, dar ele se subsumează ideii de facultate care n-avea trecut, și care s-a dus să copieze ce era mai măreț în vest.
După aceea, am început în 1993 să fac transplant experimental de organe, unde se crease, pe timpul lui Ceaușescu, merinosul de Palas. Împreună cu Facultatea de medicină veterinară din București, am creat acolo un centru de medicină experimentală, de chirurgie experimentală și de biotehnologie medicală avansată, pentru că eu veneam din apus cu idei pe care trebuia să le încercăm mai întâi pe animale… Timp de șase ani de zile am transplantat acolo organe… La ultimul transplant de ficat a participat și Prof. Irinel Popescu. El vedea ce fac aici, și era și el un promotor al noului… Cert este că am făcut aceste studii experimentale, pe care le-am învățat și peste hotare, în diverse țări, și am creat 17 doctori în acest domeniu, nu numai chirurgi.
Ce urmăreați?
Să transplantăm rinichi și alte organe. După 6 ani de zile am făcut primul transplant renal la om, în Constanța. A fost aici și Prof. Irinel Popescu, și Prof. Mihai Lucan. Primul transplant de rinichi din România l-a făcut Eugen Proca, primul din Constanța a fost făcut în 1999, în 23 aprilie.
Țintind mai sus am stabilit o relație cu Universitatea din Los Angeles, pe transplantologie. Fiind aici izolați, cumva, și fără bariere metale, ne-am dus direct în zonele mari, importante. Așa am ajuns la Los Angeles, mare centru de transplantologie hepatică, și intenționam să devenim al doilea centru după cel de la București, creat de Prof. Irinel Popescu. Începusem deja transplantul renal. La Los Angeles am aflat despre un lucru extraordinar, care nu se făcea în România, despre transplantul de celule, și am creat o relație între un centru de transplant celular de acolo, unde am și trimis-o pe Simona Dima, care își făcea doctoratul și este un cercetător excelent, acum la Fundeni. Ea se specializa în chirurgie și își făcea doctoratul cu mine în transplant de pancreas; am intervenit cumva în destinul ei și a “virat” de la transplantul organului pancreas la transplantul de celule pancreatice secretante de insulină, ceea ce nu se făcea în România. Mai erau niște experimente în Elveția, Franța, Italia.
Ne-am împrietenit cu Yoko Mullen, care a venit în Constanța – ăsta fiind unul din harurile mele, de a cuceri interlocutorii… Nu pentru scopuri personale, dar pentru a ridica orașul nostru prin infuzie din exterior, pentru că aveam nevoie de infuzia asta din America, din Franța. Îi invitam aici, le-am oferit diverse titluri, le-am arătat România, Delta, mânăstirile. Cei mai mulți voiau să îl vadă pe Dracula. Cu Yoko Mullen am pus la punct transplantul de celule beta pancreatice, secretante de insulină. Cercetările au durat câțiva ani, am creat laboratoare de culturi celulare. Făceam lucrurile astea foarte serios – ca să cultivi celule și să vezi că fac insulină, să le recoltezi de la pancreasul porcin, să operezi porcul, să-i iei pancreasul, să izolezi aceste celule, să le injectezi la șoareci, să le induci diabet șoarecilor și să vezi că le scade glicemia… Pare ușor așa, când povestesc, dar eu am imagini cu celulele Langerhans produse de noi!!!
Cert este că am făcut pentru prima dată la om un asemenea transplant de insule Langerhans, în 2003, prima dată în România, era o pacientă cu glicemia 300. Am dezvoltat această chirurgie a transplantului de celule pancreatice, am făcut patru transplante de insule Langerhans.
De succes?
Ca rezultat, scăderea glicemiei s-a întâmplat la toți, au supraviețuit 3 din 4, dar nu din cauza transplantului – una dintre bolnave a făcut gripă și a murit de o complicație respiratorie.
În America am intrat în relație cu prof. Ronald Merrell și am făcut o asociație de telemedicină, prin satelit, iar el mi-a luat din doctorii mei și acum unii sunt acolo. Merrell era șeful echipei NASA de doctori, acum pensionat, dar lucrase cu cosmonauții, iar facultatea noastră coopera cu universitatea lui prin telemedicină.
Interesându-mă ce aș putea să fac mai departe, am ajuns la concluzia că ar trebui să transplantăm aici la Constanța celule stem, care să se matureze în celule fabricante de insulină. Acest lucru l-am realizat în 2007 pentru Adriana, o bolnavă din Timișoara cu un diabet extrem de grav, și pentru o profesoară de engleză din Oradea – sunt primele două românce cărora le-am introdus celule stem preluate de la ele, printr-o colaborare foarte intensă cu Spitalul Fundeni, pentru că aceste lucruri de nivel înalt științific presupuneau unele laboratoare care nu existau încă în Constanța. De la Fundeni colaboram cu clinica de hematologie a prof. Coliță, cu clinica de chirurgie a prof. Irinel Popescu. Cert este că am avut o mare înțelegere și transplantologia atunci luase un avânt foarte mare.
Constanța a făcut aceste lucruri și va rămâne în istorie cu prima operație laparoscopică din țară, cu primele transplante renale de aici, cu Facultatea de medicină și cu universitatea Ovidius care am clădit-o noi în 1990, cu transplantele de insule pancreatice și de celule stem în diabet, și cu crearea de oameni, care acum se află la Fundeni sau în SUA, Franța și Germania…
La un moment dat, în ultimii ani, în domeniile astea de foarte înalt nivel științific, în știința noastră a început să se amestece politicul, care și-a dorit cumva să nu mergem prea în față cu transplantele astea, pentru că s-ar putea face și în alte țări cu sume foarte mari, și așa îmi explic eu că la un moment dat, în ultimul deceniu, au apărut niște forțe malefice care au început să țintească în noi.
De exemplu eu, după 2010, în momentul în care aveam cea mai înaltă glorie, eram o personalitate aici, membru în câteva academii, am fost scos din învățământ – pensionat, când puteam să mai lucrez vreo 4 – 5 ani, oficial. Mi s-a închis clinica – s-au unit două clinici, au desființat laboratoarele… La un anumit moment, că eram decan și directorul direcției sanitare, creasem în spital niște laboratoare, chiar în clinica de chirurgie, unde să prepar celulele, pentru că nu le poți duce de colo – colo… Se preiau într-un mediu perfect steril, în niște condiții fantastic de dificile, se lucrează în niște hote cu flux laminar ca să nu intre microbii peste celulele pe care le transplantezi. Creasem niște laboratoare care s-au închis, s-a aruncat tot, pe mine m-au excomunicat, ca să spun așa, am fost trimis la Tomis, de la Roma, și am ieșit din această scenă fără să știu, fără să mă cert cu nimeni…
Dar ceea ce s-a întâmplat cu mine nu e un caz particular, al vieții mele. Dacă ați observat în peisajul medical contemporan, foarte multe dintre elitele noastre sunt împinse spre periferie, spre niște zone insalubre ale existenței lor – și pe Leonardo și pe Einstein îi critică unii nu știu pentru ce relații. Aceste lucruri fac parte dintr-o mentalitate anticulturală, pentru că acești oameni, care au făcut transplantologia românească, au fost niște zei pământeni, n-au fost niște fericiți. Ăștia stăteau zi și noapte… dacă vă spun că la primul transplant renal am stat șapte zile în spital… N-am părăsit bolnavul, mi-era frică să nu pățească ceva. La un moment dat, dacă pierdeam bolnavul, toată lumea ar fi spus că de ce l-a operat la Constanța, când în două ore ajungea la Fundeni. Dar trebuia să dezvoltăm și Constanța noastră, altfel ea rămânea mereu pasată, și mereu…
Am avut întotdeauna acest spirit care… Nu știu ce se va întâmpla în viitor, dar am convingerea că întotdeauna învinge adevărul.
De unde preocuparea pentru istoria medicinei?
În timpul ăsta am scris și cărți de chirurgie și, în 2000, m-am gândit să marchez trecerea dintre milenii cu istoria medicinei și am ținut un congres de istoria medicinei la Constanța. Cu această ocazie am scris o carte despre profesorii universitari ai anilor 2000 și un repertoar al tuturor chirurgilor din țară care practicau în anul 2000, ceea ce nu a fost ușor, mai ales că i-am luat și pe cei din Basarabia, pentru că sunt în mediul spiritual românesc. Cert este că intrând în viața acestor chirurgi m-am îndrăgostit de istoria medicinei, și am scris la Academia Română un tratat pe care de-abia-l ridici de jos, de istoria chirurgiei românești, apărut în 2002- 2003.
Am făcut vreo două congrese de istoria medicinei la Constanța și a început să mă pasioneze… Avem o istorie fabuloasă a medicinei, am scris foarte multe cărți, articole, inclusiv un dicționar mare în trei volume al tuturor chirurgilor care au existat în țara noastră în ultimii 2000 de ani, de pe vremea romanilor. În Dobrogea au fost 4 legiuni romane, o legiune avea 7000 de soldați și câte un doctor. Am căutat să văd cine a fost… Săptămâna trecută am ținut o conferință despre rolul lui Cantacuzino în combaterea epidemiilor în primul război mondial, de reîntregire. Puțină lume știe ce-au făcut doctorii atunci sau faptul că băiețelul de 3 ani al Reginei Maria a murit de febră tifoidă în 1916. Avem istorii fantastice ale implicării doctorilor în fenomenele naționale, în general, ei sunt marginalizați în istorie, dar în realitate au făcut foarte multe… Și doctorii au un suflet minunat, nu-i știe lumea cât sunt de buni, pentru că acum s-a creat așa, un fel de atmosferă insalubră între pacienți și medici, nu e foarte frumos, dacă se întâmplă ceva imediat toate posturile încep să înjure, nu poți să dai drumul la televizor că o fetiță nu știu ce a pățit undeva și nu s-au uitat doctorii la ea, se trece cu vederea ce au făcut în situații similare când au salvat pe cineva, ce-au făcut de mii și mii de ori… Primul transplant de ficat al lui Starzl a decedat, primul transplant de cord al lui Barnaard a decedat, al doilea a reușit… primii pacienți sunt un teritoriu nou și nevăzut…
Dacă ar fi să fac un rezumat existențial aș spune că cu toate necazurile vieții lupta asta merită dusă… Nu poate fi nimic perfect în războiul ăsta pe care îl duce omul, mai ales dacă te angajezi așa, ca un apostol, să ridici un oraș cum m-am angajat și eu cu Constanța, să o ridic, să intre în aristocrație, în rând cu cele consacrate… Nu era ușor pentru că n-aveam elementul uman, trebuia să-l crești, să-l formezi…
Dar fonduri?!
Am avut foarte multe proiecte cu comunitatea europeană. M-am dus personal la Bruxelles si am cerut acolo să creăm eurodoctori, să nu mai fie doctori români și alții și să echivalăm diplomele… Și am făcut primii patru eurodoctori din țară, la Constanța, aici, cu aprobarea comunității europene.
Constanța ar merita… Ar trebui să se finanțeze mult mai mult cercetările, ca să ne putem racorda la ceea ce fac apusenii acum. Eu am fost de la Tokyo, Yokohama, New York, în toată Europa și am văzut ce se întâmplă. Oamenii care au cultură științifică ar trebui să găsească căile de infuzie dinspre țările care sunt mai în față, care au beneficiat de alte echipamente… Ca să ajungi trebuie create căile de comunicare, inclusiv prin mass media științifică, creați oamenii, educați, băgate fonduri în ridicarea vizibilității lor. Pentru că noi nu prea avem oameni cu vizibilitate…
Si când avem…
Și când avem le dăm în cap… A fost o nenorocire că exact oamenii care au un soclu așa mare… Cum să-l dai pe Eminescu afară de la biblioteca din Iași?! Să vină un dobitoc și să zică – dă-l pe-asta afară, că nu e din partidul nostru… Sau să-l judeci pe Caragiale… Caragiale n-a mai vrut să moară în țară, s-a dus în Germania… Era tras în niște procese, că a copiat, că a făcut… Când el scrisese piesele alea trăindu-le! Brâncuși a renunțat la cetățenia română înainte de a muri. Asta spune foarte multe lucruri despre mentalitatea asta a noastră de a ne devora bulgării de aur ai culturii. În loc să le facă statui din viață, le taie aripile, să-i vadă căzând și să aplaude cum cad…
Ce faceți acum?
Predau studenților prin contract cu Universitatea, conduc vreo 14 teze de doctorat și am vreo 20 care și-au luat doctoratul, cu dificultate pentru că cercetarea e grea, mai operez în sistemul privat, și mă țin tonifiat cu participarea an de an la cultura noastră medicală, chirurgicală și istorico-medicală…
Scriu o carte despre jertfa a 400 de doctori în primul război mondial, pe frontul din Moldova. În trei luni au murit de tifos exantematic – cu o singură excepție, care n-a murit de tifos – 400 de doctori, 17 farmaciști, 20 de studenți de medicină, 5 preoți. Au murit și 200.000 de soldați, și 500.000 de civili. România, care avea 7 milioane de locuitori, a pierdut 800.000 de oameni în câteva luni. Pare incredibil, dar incredibil e că doctorii au murit cu pacienții în brațe. Faptul că nu i-au părăsit, deși știau că fac și ei tifos, se contaminau, se luptau, desigur, să țină igienă… Doctori ieșeau cu pacienții în brațe… Lucru care mă mișcă, mă impresionează… Medicii nu pot fi luați așa, ca niște entități mecanice, ei au și suflet și conștiință, și le au și-acum. Cartea e gata, mă gândesc unde s-o public.
