La sfârșitul anilor ’50 și la noi în România, așa izolați de restul lumii, înfricoșați și săraci cum eram, s-a impus totuși apariția unei noi specialități medico-chirurgicale legată de bolnavul acut și supraacut. >>>
Primele nuclee de anestezie – terapie intensivă au apărut în clinicile unor chirurgi de excepție – Hortolomei (Spitalul Colțea), Burghele (Spitalul Panduri), Țurai (Spitalul de Urgență Floreasca) și a politicianului comunist Voinea Marinescu (Spitalul Fundeni).
În acele vremuri de centralizare excesivă, leagănul anesteziei românești rămâne Bucureștiul. Clinicile marilor chirurgi erau o structură strict ierarhizată unde se practica uneori idolatria. Toți acești oameni puternici care au urmărit siguranța, confortul chirurgical și beneficiile unei noi viziuni prin introducerea ATI, nu și‑au dorit colegi.
A „împărți” bolnavii pe responsabilități bine precizate și competențe selective nici nu intră în discuție. Reprezentanții noii specialități au fost cantonați în „zona gri”, nici doctor, nici soră, și priviți ca un rău necesar ce trebuie bine controlat. Cei ce au deschis drumul noii specialități înfruntau și necunoscutele acesteia, cât și un statut socio-profesional neprecizat, tulbure.
În lumea divizată a profesorilor de chirurgie au apărut în București trei centre de iradiere a anesteziei și totodată centre de putere ale patronilor chirurgi. „Cei trei mușchetari” care au marcat major structurarea specialității au fost George Litarczek (Spitalul Fundeni), Sergiu Crivda (Spitalul Panduri) și Zorel Filipescu (Spitalul Floreasca).
Sergiu Crivda, chirurg capabil în prima sa tinerețe, s-a reorientat spre o nouă specialitate după ce în 1948 a stat (se pare) câteva luni închis.
Burghele, fiu prețuitor de oameni, își umpluse clinica și cu rudele înaltei ierarhii comuniste și cu indivizi capabili ostracizați, pe care îi recupera social prin influența legăturilor sale personale.
Odată exilat în anestezie, Crivda a trecut la “colonizarea” acestui pământ sterp, fiind unul din acei oameni rari cu deosebită carismă. Inteligență sclipitoare, simț al paradoxului, nonconformism, o intuiție medicală ieșită din comun, totul era mascat de o sobrietate care sugera o rezervă ironică față de oameni și evenimente. Iubea bătrânii și animalele: în curtea casei sale din Floreasca trăiau de ani de zile curcanii pe care îi primise vii și cărora nu se îndurase să le taie gâtul.
Relația sa cu profesorul Burghele, om cu o inteligență ieșită din comun, dublată însă de un cinism pe măsură, era complexă. Burghele era fascinat de carisma lui Crivda, care capta în primul rând intelectual. Nu i s-a iertat niciodată însă că a refuzat să toarne. Ca orice feudal adevărat, Burghele iubea informația și o pretindea. Crivda nu a acceptat să intre în cușca aurită a stăpânului, pe atunci succesiv rector, ministru, președinte al Academiei Române. Iubea prea mult libertatea. Majoritatea actelor făcute de puternicul Burghele în favoarea anesteziei le-a realizat sub impulsul direct sau influența personalității lui Crivda.
Sergiu Crivda a scris mult și, lucru rar în medicină, original. Era opera unui autor care trăia medicina și avea curajul informației.
Ultima sa carte, tratatul „Erori și riscuri în anestezie – reanimare”, lucrare monumentală la care bătea la mașină până la ora 3 dimineața, i-a fost fatală. Fuma mult. Cu o lună înainte de apariția cărții a făcut infarct de ziua sa de naștere, printre invitații la masă. Urma să împlinească 57 de ani. Era anul 1976.
Preocuparea sa de bază era să fie cât mai exact și complet, fără a oferi medicinei legale un instrument contra colegilor săi de specialitate. A fost redactor al revistei “Chirurgia”, clinician desăvârșit, formator de anesteziști. Printre internii pe care i-a format au fost Alexandru Popescu – Negoiești (SUA), prof. Gabriel Gurman (Israel), eu și mulți alții. În Spitalul Panduri i se spunea Maître Crivda.
Sergiu Crivda a fost un senior al anesteziei, unul din puținii oameni adevărați pe care i-am cunoscut și una din pietrele de temelie ale specialității pe care o practic de peste patru decenii. <<<
