Există o oboseală cronică, care nu mai poate fi cosmetizată. În ochii medicilor care ies din gardă, în vocile pacienților care își povestesc traseul prin spitale ca pe o expediție. Românii trăiesc de ani buni cu sentimentul că sănătatea e un teren minat, iar harta se schimbă de la o lună la alta.
Și totuși, nimic nu se schimbă cu adevărat.
Conform unui studiu Ipsos Health Monitor de anul trecut, 70% dintre români consideră sistemul de sănătate suprasolicitat, iar doar 25% cred că serviciile sunt de calitate bună.
Toată lumea știe diagnosticul. Principalele probleme invocate sunt costul tratamentului (44%), birocrația (32%), accesul întârziat la tratament (29%), lipsa personalului (26%).
Deși problemele sunt cunoscute, reformele rămân suspendate într‑un univers paralel. Fiecare ministru vine cu propriul plan, fiecare plan moare înainte să prindă rădăcini. Continuitatea a devenit un lux pe care nu ni-l permitem, iar sănătatea un domeniu în care timpul politicienilor e mai scurt chiar decât al pacienților.
În spatele stagnării se află o comorbiditate toxică de inerție instituțională și interese care preferă liniștea aparentă. CNAS funcționează greoi, opac. Spitalele mari au propriile ecosisteme rigide. Iar exodul medicilor continuă, în timp ce noi ne prefacem că putem construi un sistem solid pe o fundație din ce în ce mai subțire.
Între timp, pacientul rămâne prins într-o coregrafie absurdă: programări peste programări, liste de așteptare, investigații disponibile doar „dacă plătiți”, drumuri între cabinete care nu comunică între ele. România are spitale noi în construcție, dar încăperea în care se simte cel mai mult nevoia de modernizare este mentalitatea administrativă.
Investim în ziduri și aparate, dar uităm de oameni.
Adevărul e și simplu, și incomod: sistemul medical nu e doar suprasolicitat, e captiv! Într-o birocrație care se apără singură, într-o politică fără memorie, într-o cultură a improvizației ridicată la rang de strategie.
Iar pacientul, cel care ar trebui să fie centrul, rămâne periferic. Cel care așteaptă. Cel care speră. Cel care plătește prețul stagnării.