Încă din 1856 Virchow a formulat triada patogenetică a trombozei venoase profunde şi mecanismul emboliei pulmonare care sunt valabile şi astăzi – staza venoasă, leziunea endoteliului venos şi hipercoagulabilitatea.
Deşi aceşti factori de risc sunt binecunoscuţi, beneficiind de un diagnostic clinic facil uneori, dar extrem de dificil alteori, de multiple investigaţii paraclinice disponibile pe scară largă, de asemenea de ghiduri de prevenţie şi de tratament în urgenţă, tromboembolismul venos continuă să reprezinte una din cele mai de temut urgenţe medicale, a cărui evoluţie este frecvent dramatică. Dincolo de impactul nefavorabil asupra prognosticului funcţional şi vital al pacientului conferit de embolia pulmonară, tromboza venoasă profundă este urmată de apariţia pe termen mediu şi lung a sindromului posttrombotic, cu efect negativ asupra calităţii vieţii.
Din acest motiv, tromboza venoasă profundă continuă să suscite un real interes şi din punct de vedere al terapiei, care la ora actuală rămâne controversată.2,3,4,5 Conduita standard în trombozele venoase profunde este tratamentul anticoagulant cu heparină, atitudine unanim acceptată în baza dovezilor epidemiologice asupra evoluţiei şi prognosticului pe termen scurt, mediu şi lung.
Anticoagularea împiedică extensia şi recurenţa trombozei, reduce riscul tromboembolic, dar are acţiune discutabilă asupra instalării sindromului posttrombotic. De asemenea, urmărirea rezultatului terapeutic prin flebografie arată că liza completă a trombului se produce la sub 10% dintre pacienţi.
Cu toate acestea, ultimul Ghid de terapie antitrombotică pentru tromboembolismul venos al American College of Chest Physicians, din 2008, menţine heparinoterapia ca indicaţie de clasă IA, argumentele majore fiind adresabilitatea largă (la peste 90% dintre pacienţi) şi accesibilitatea metodei, cu raport cost-eficienţă optim.4 Acelaşi ghid propune însă ca metodă alternativă capabilă să depăşească limitele anticoagulării în condiţii de siguranţă pentru pacient tromboliza locală ghidată pe cateter, cu condiţia existenţei resurselor umane şi tehnice adecvate.
Terapia trombolitică locală ghidată pe cateter permite eliberarea agentului trombolitic în vecinătatea sau chiar la nivelul trombului, ceea ce duce la utilizarea dozelor mici, cu efecte secundare hemoragice şi tromboembolice mult reduse.6 Este un punct de vedere nou, deoarece până în 2008 alternativa la heparinoterapie era considerată tromboliza sistemică. Actual importanţa metodei a scăzut (indicaţie de clasă IIC în ghiduri) din cauza efectelor secundare notabile.
Problema reală practică o reprezintă, în egală măsură, selecţionarea adecvată a pacienţilor, disponibilitatea metodei, dar şi preocuparea faţă de o patologie marginalizată, în ciuda importanţei clinico-evolutive. Studiile actuale din literatura de specialitate privind trom-boliza locală ghidată pe cateter includ un număr redus de pacienţi comparativ cu incidenţa şi prevalenţa ridicată a afecţiunii. Mai mult decât atât, majoritatea trialurilor clinice publicate sunt ne-ran-domizate sau retrospective.
Există un număr mic de studii prospective care evaluează eficienţa pe termen scurt şi mediu a acestei metode, neexistând date concludente asupra efectelor pe termen lung asupra calităţii vieţii, a instalării sindromului posttrombotic.
În prezent s-au iniţiat câteva trialuri prospective randomizate, în desfăşurare, nefinalizate, a căror rezultate nu au fost publicate.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Iulie – August 2011.