Cam multe cifre, nu? Ne înconjoară din toate părțile, și pare că dau o ordine, o măsură, o substanță… Un articol fără cifre pare un bla-bla, cu cât sunt mai multe pare mai documentat, mai precis, mai sigur… Un grup de 41 de cercetători a analizat 10 comedii romantice și a concluzionat că distrug armonia familiilor deoarece stabilesc standarde prea înalte pentru soţi şi creează așteptări nerealiste femeilor… Astfel, orice poate fi demonstrat cu grupul potrivit de cercetători…
Ne propunem să scădem cu 25% numărul de paturi de spital din București… Că și așa medicii au fugit deja… Iar pacienții o iau și ei pe urma medicilor… şi poate că dacă medicii români se întâlnesc cu pacienții români în Belgia sau Franța o să se înțeleagă mai bine decât aici, la noi…
Apoi mai sunt și listele… Dau același sentiment de ordine, pare că ierarhizează haosul din jurul nostru, din noi… Lista de priorități, de compensate, de comasate, de azile, de așteptare… Parcă dau niște repere, parcă ne ajută să ne ținem de ceva atunci când totul se prăbușește în jur…
Am văzut un film, 2012… Totul se prăbușea, un tsunami acoperea Everestul, oamenii se țineau de o hartă sau de un bilet verde ca să intre în Arca lui Noah și să supraviețuiască… Pentru două ore am uitat de tot, crăpa scoarța pământului și lava izbucnea din asfaltul New Yorkului, se decidea soarta Pământului și nu mai conta deloc ce spital se comasează sau se transformă în cămin de bătrâni…
Până la urmă, secretul evoluției e adaptarea. Și piramidele de sute de paturi de fier în clădiri insalubre nu au cum să supraviețuiască… Chiar dacă fiecare vrea să-și apere fieful, și chiar dacă unii s-au dovedit performanți și inovativi în a descoperi și folosi resurse, mamuții de beton ai sănătății din comunism nu mai au cum să reziste… Nici nu erau meniți să reziste, doar trebuia să treacă suficient timp ca să-și merite pe deplin soarta eficientizării… Și acum vine momentul reformei, care trebuie să se întâmple până n-am ieșit cumva din criză… Că apoi nu mai e oportun… Așa, exact când ieșim din criză vor veni și investiţiile salvatoare în căminele de bătrâni. Că doar n-o să poată Ministerul Muncii să țină în brațe miile de pensionari din azile… Dar pentru asta va fi nevoie de o altă oportunitate…
Vedem la fiecare pas prin București cum fostele platforme industriale fie au dispărut de tot, fie au rămas ca niște monștri gri și fantomatici, simbol al luptei încă neterminate între rechini… Poate încă prețul nu e destul de mic, poate încă lupta nu e tranșată…
Putem să vorbim de sentimente, să fim nostalgici sau triști, sau reci și cinici, dar așa cum nimeni nu e veșnic, nici spitale fără medici, fără pacienți și fără aparatură nu pot supraviețui. Pentru că nu mai are cine să le plătească.
Și asta e o oportunitate care nu trebuie ratată.
Delia Budurcă
redactor șef
delia.budurca@tarus.eu