Creșterea duratei de viață e o realitate a ultimelor decenii, iar întrebarea din mintea tuturor este: Cât putem trăi?! Răspunsul se scrie încă, însă s-a adăugat o nuanță: Cât putem trăi sănătoși?! Pentru că nu este indiferent dacă te poți bucura de viață sau nici nu mai știi dacă trăiești.
Până la filosofie, realitatea imediată este că sistemele de sănătate și de pensii nu sunt pregătite pentru oameni care să trăiască peste 100 de ani și să iasă la pensie la 60. Designul lor a fost făcut cândva, demult, când viața omului era altfel construită.
Se văd deja limitele sistemului, iar la noi sunt și mai pregnante. Pe de-o parte, avem decenii de export de medici în farma și în străinătate, acolo unde ne-am permis „să dăm o mână de ajutor”. Și „ne permitem” în continuare, pentru că nu-i așa, la risipa de bani și de creiere suntem buni. Pe de altă parte, vârful de generație ca urmare a decretelor lui Ceaușescu este acum la vârsta pensionării. Pe scurt, n-o să mai aibă cine să ne trateze! Apoi, infrastructura pentru vârsta a treia este precară. Un loc în căminele (private!!) de bătrâni costă mai mult decât o pensie mare, iar dacă nu ai copii care să ajute – pentru că, nu-i așa, ne exportăm și copiii de ani buni, sub orice motiv suficient de bun, inclusiv indusa deprimare generală – soarta îți este pecetluită. Se mai adaugă și o mentalitate fabricată, de dată mai recentă, de de-responsabilizare a tinerilor, care consideră că „Ce, eu v-am obligat să mă nașteți?!”
Nu vin cu soluții. Nici n-aș avea cum aici. Dar pledez pentru metodele clasice, străvechi, în care vârstnicii sunt integrați în familia care are responsabilitatea bătrânilor săi, așa cum de fapt se și întâmplă în cele mai multe case din frumoasa noastră țară, în care fiecare intră și spune: Sărut mâna, mamă! Mulțumesc, tată!, se bucură că are cui spune asta și le ajută discret neputințele.
