Alexandru Ioan Cuza – descendență mușatină

“Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” Nicolae Iorga

La 24 ianuarie 2023, s-au împlinit 164 de ani de la unirea Moldovei cu Valahia. Ne întrebăm câți români știu câte obstacole s-au pus în calea unioniștilor moldoveni și munteni, în realizarea visului secular al românilor de a fi uniți – din exterior, dar și din interior. Dacă nu știu circumstanțele Unirii de la anul 1859, Unirea cea Mică, românii, în special cei tineri, se pot documenta foarte ușor. Sunt scrise o sumedenie de cărți și articole atât despre marele moment istoric din istoria noastră, cât și referitoare la primul Domnitor, Alexandru Ioan Cuza (1820-1873; 1859-1866).

Nu intenționăm să repetăm, ci doar să ne aducem aminte, în puține cuvinte, ce au scris alți români, istorici sau nu, precum nu suntem nici noi. Noi suntem medici, mai precis chirurgi toracici, și români precum toți ceilalți care s-au aplecat asupra Micii Uniri și a Domnitorului Unirii. Ne permitem a spune că anul 1859 a fost un an cu mult noroc pentru noi, românii. La momentul alegerii de Domn, la Iași, au fost trei candidați: fostul domnitor Mihail G. Sturdza (1794-1884; 1834-1849), fiul său, Grigore M. Sturdza/ Beizadea Vițel (1821-1901), ambii antiunioniști, și candidatul taberei unioniste, care a fost propus în ultimul moment. Unioniștii Costache Negri (1812-1876) și Vasile Alecsandri (1821-1890) s-au retras, iar Lascăr R. Rosetti (1816-1884) a refuzat propunerea de a candida, argumentând: “…în momentul de față ar fi ridicol să alegem un domn care s-ar intitula Lascăr I”. Auzind cele spuse de către Lascăr R. Rosetti, nu a acceptat candidatura nici Lascăr Șt. Catargiu (1823-1899), a cărui soție, Frosa, născută Ventura, visa să ajungă Doamnă. Mai aveau sprijin printre unioniști Petre P. Mavrogheni (1819-1887) și Alexandru Ioan Cuza (Fig. 1).

Nicio tabără nu avea majoritate în Adunarea Electivă a Moldovei. Dar iată ce ne spune Radu R. Rosetti (1853-1926), nepot de frate al lui Lascăr R. Rosetti: “Candidatura fostului domn [Mihail Sturdza] era, astfel cum se înfățoșa în acel moment, o candidatură formidabilă, sprijinită, dacă nu pe față, dar cel puțin în secret, de cele trei împărății megieșe și de întregul partid reacționar, cu cumplitul ajutor al averii sale urieșe. Nu încape nici un pic de îndoială că, dacă nu s-ar fi ivit totodată și candidatura celui de al doi-lea fiu al său, beizade Grigore, bătrânul domn ar fi ieșit învingător. Dar partizanii lui beizade Grigore erau absolut ireductibili, nici o făgăduință, nici o momeală nu a fost în stare să-i facă să voteze pentru Mihai vodă. Dacă ei ar fi trecut de partea tatălui, este probabil că rămășița pănă la jumătate a deputaților ar fi trecut și ei la fostul domn, dar, ei rămânând intransigenți, partizanii tatălui s-au descurajat și ei”. Cele ce s-au întâmplat la Iași, în Adunarea Electivă din ziua de 5 ianua­rie 1859, calendarul iulian, ne sunt relatate tot de Radu R. Rosetti, citând din scrisoarea adresată tatălui său, Răducanu R. Rosetti cel Tânăr (1813-1872), expediată din capitala Moldovei de către fratele său, Lascăr R. Rosetti: “Moșu–meu [unchiul]povestea cum, în ajunul alegerii, la vestita ședință de noapte în Sala Elefantului, la cabinetul de istorie naturală, el închisese ușa cu cheia și declarase că nu lasă pe colegi să iasă pănă când nu se hotăresc pentru cine votează, că izbutise să-i facă să se pronunțe pentru Cuza în unanimitate și că atunci partizanii tatălui și ai fiului, văzând că nici unul din ei nu are sorți de izbândă, s-au hotărât să aleagă și ei pe Cuza”. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate Domn al Moldovei, prin votul unioniștilor și votul taberelor adverse. În aceeași lună, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales, cu majoritate de voturi, și Domn al Valahiei. Alegerea dublă a lui Cuza Vodă a fost un act de mare însemnătate istorică și de mare măiestrie diplomatică, Europa fiind pusă în fața unui act de mare și neclintită voință politică al românilor, act care din punct de vedere juridic nu avea contraargument. În Convenția de la Paris, din anul 1858, se stipula că vor avea loc două alegeri de Domnitor, una la Iași și o alta la București. Cele 7 puteri garante – Franța, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia și Turcia – nu au prevăzut alegerea dublă a unui singur candidat de Domn. Astfel, a avut loc primul pas al Micii Uniri, uniunea personală a Moldovei și Valahiei, care juridico-diplomatic vor fi cunoscute sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, până la definitivarea deplină și completă a Unirii, ianuarie 1862. Necesitatea Unirii a fost pentru prima dată exprimată, argumentată și susținută în Divanul Ad-Hoc din Moldova, după constituire, pe 7 octombrie 1857, de către Mihail Kogălniceanu (1817-1891): “Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită și neapărată, pentru că în Moldova și în Valahia suntem același popor, omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem același început, același nume, aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeri și aceleași speranțe, aceleași trebuințe de îndestulat, aceleași hotare de păzit, același dureri de trecut, același viitor și aceeași misie de împlinit”. Statul nou format a primit numele de România, ce se va întregi și rotunji în anul 1918, prin Unirea cea Mare: Basarabia – 27 martie, Bucovina – 28 noiembrie, Ardealul, Maramureșul, Crișana și Banatul – 1 decembrie, provincii în care trăia același popor, omogen, identic cu poporul din Regatul României, poporul român!

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept Domn al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859, Mihail Kogălniceanu a ținut un celebru discurs în Adunarea Electivă, spunând: “După 154 ani de dureri, de umiliri și de degradare națională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfințit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege capul său, pe Domn. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare, s-a înălțat însăși naționalitatea română. … Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toate țara dorește: la legi noi, oameni noi. … Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun … ”. Iar peste o lună, la 14/26 februarie 1859, tot Kogălniceanu, de data asta în Adunarea Electivă a Valahiei, avea să spună: “În mâinele noastre stă ca să ni se înscrie numele pe tablele de bronz ale istoriei. În mâinile noastre stă ca să facem să zică posteritatea că, sub pietrele sub cari avem a fi culcați, zac inimi mari și nobile.”

Moldovenii și muntenii care l-au ales Domn pe Alexandru Ioan Cuza nu aveau de unde să știe că Domnul Unirii Mici avea ceva în comun cu Ștefan cel Mare și cu Alexandru cel Bun. Nu doar Tronul și numele Alexandru, și nu doar cu ei, ci cu toți Domnii mușatini ai Moldovei, începând cu Bogdan I și terminând cu ultimul mușatin, Iliaș Alexandru. Toți aceștia aveau gene mușatine în Genom.

Nu am știut nici noi această surprinzătoare și formidabilă genealogie, până ce nu am început să cercetăm, de aproape doi ani, răspândirea genelor românești prin istoria Europei și de peste Ocean. Este mai ușor să nominalizăm țara în care nu au existat regi cu gene românești în Genom – Olanda. În prezent, pe tronurile din Suedia, Norvegia, Danemarca, Belgia, Spania, Regatul Unit și Luxemburg se află monarhi, respectiv mare duce, purtători de gene românești, care au ieșit din arealul carpato-danubiano-pontic predominant prin femei. Există o excepție de ieșire prin bărbați – Iancu de Hunedoara, Matei Corvin.

Procentul cel mai mare de răspândire a genelor mușatine, plecate din Țara Moldovei, revine  Mariei/ Amalia Movilă/ Mohylanca (1591-1638), una din cele patru fiice ale lui Ieremia Movilă (c1555-1606), Domn al Moldovei (1595-mai 1600 și septembrie 1600-1606), și Doamnei Elisafta/ Elisabeta (1571-1617). Prin cele două fete ale Mariei și Ștefan Potocki (1518-1631) s-au constituit, în timp, două filiere mușatine: filiera franceză – Anna Potocka (1608-1695), și filiera germană – Katarzyna Potocka (1619-1642). [vezi “Regele Mihai și Regina Ana – Gene românești”, Medica Academica, decembrie 2021 – septembrie 2022]. O a treia filieră basarabo-mușatină, plecată de la Vlad Țepeș (c1431-1476; octombrie-noiembrie 1448, 1456-1462 și noiembrie-decembrie 1476), a ieșit din Transilvania prin Claudia Rhedey (1812-1841), ajungând în final în Regatul Unit. [vezi “Regele Charles al III-lea – Gene basarabe și mușatine”, Medica Academica, octombrie-decembrie 2022].

Ne-am pus o primă firească întrebare: Ce s-a întâmplat cu descendenții mușatini autohtoni ai Domnitorilor Moldovei, dar și cu descendenții basarabi ai Domnitorilor Valahiei? Am găsit consemnat că ultimul domn mușatin a fost Iliaș Alexandru (c1635-1675), domnind cu puțin peste doi ani, 21 mai 1666-8 noiembrie 1668, iar ultimul basarab, Mihnea al III-lea, a stat pe tron un timp foarte scurt: martie 1658-noiembrie 1659; descendența sa basarabă este controversată.

Ne-am pus o a doua întrebare firească: Dacă purtătorii de gene mușatine și basarabe au dispărut complet din Țările Române? Am fost plăcut surprinși să regăsim, în premieră, genealogia mușatină în continuitate neîntreruptă la un medic român, infecționist de pres­tigiu, Matei Ghe. Balș (1905-1989). O altă surpriză a fost să constatăm că descendența mușatină a lui Alexandru Ioan Cuza are un segment comun cu descendența mușatină a lui Matei Ghe. Balș, plecată de la primul Domn al Moldovei, Bogdan I (1359-1363 și 1365-1367), trecând prin Genomul Mușatei/Margareta (c1330-1394), apoi prin al Domnitorilor: Roman I (? -1400; 1391-1394), Alexandru cel Bun (? -1433; 1400-1432), Bogdan al II-lea (1409-1451; 1449–1451), Ștefan cel Mare (1438/1439-1504; 1457-1504), Petru Rareș (1483-1546; 1527-1538 și 1541-1546) și al fiicei sale, Maria Rareș (? – 1615/1616), căsătorită Movilă, ajungând la Simion Movilă (c1559-1607), Domn în Valahia în două rânduri (noiembrie 1600-iunie 1601 și octombrie 1601-iulie/august 1602), și Domn al Moldovei (iulie 1606-septembrie 1607), continuând genealogic prin fiul cel mic Ioan Movilă (? -1644), până la Ileana Movilă (c1640-1691), care s-a căsătorit, pe la anul 1655, cu Miron I. Costin (1633-1691), cronicar moldovean (vezi Anexa I).

Miron I. Costin și Ileana I. Movilă au avut doi băieți, Nicolae M. Costin (1660-1712) și Ioan M. Costin (? – ?), precum și trei fete: Tudosca M. Costin (1665-1720), Safta M. Costin (c 1668-c 1725) și Maria M. Costin (1670-c 1725). Și-au pierdut ambii părinți în același an, mama a murit prima, prin aprilie, iar tatal a fost asasinat la Roman, în decembrie 1691, în urma ordinului dat de către un domnitor analfabet. “Carte nu știe, ce numai iscălitura învățasă de făce”, scrie Ion Neculce (1672-1745) despre Constantin Cantemir (1612-1693; 1685-1693), tată a doi Domni: Antioh (1670-1726; 1695-1700) și Dimitrie (1673-1723; martie-aprilie 1693 și 1710-1711), membru al Academiei din Berlin (1714), primul academician român. Aceeași soartă cruntă, decapitarea, a avut-o și Velicico I. Costin (c1635-1691), fratele cronicarului. Velicico a fost decapitat primul, la Iași, înaintea porții Palatului domnesc, după care Cantemir Vodă a fost sfătuit: “Acmu, devreme c-ai omorât pe Velicico, trimite de prinde și pe fratele său, Miron logofătul, de-l omoară. Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău și de tine și de noi”. Și așa a murit nevinovat cel mai învățat moldovean din acele vremuri, a scris tot cronicarul Neculce. La execuția lui Velicico I. Costin, după unele surse, ar fi asistat și beizadea Dumitrașcu (Dimitrie)!

Ioan M. Costin ajunge hatman, fiind în relații apropiate din prietenie cu Dumitrache Cuza, cu care s-a încuscrit prin căsătoria fiicei sale, Ilincuța I. Costin, cu Miron D. Cuza. Prin Ilincuța, genele mușatine vor ajunge în cele din urmă la Alexandru Ioan Cuza, iar prin Nicolae I. Costin (? – ?), fratele Ilincuței, genealogia mușatină va scoborî până la Matei Ghe. Balș, prin fiica sa Casandra! Revenim la Ioan M. Costin, mai precis la fiica lui, Ilinca/Ilincuța, care a  constituit prima colaterală mușatină a ramurii desprinsă din trunchiul principal, prin Ioan Movilă, fiul cel mai mic al lui Simion Movilă și al Doamnei Marghita. După cum este consemnat în cronici, Costineștii și Cuzeștii au avut relații de prietenie foarte apropiate, în special Ioan și Dumitrache, care au evoluat spre legături de rudenie. Astfel, Ilincuța, în 1705, s-a căsătorit cu Miron (1680-1742), unul din fiii lui Dumitrache Cuza (? -1717), mare comis -1677, clucer -1691, paharnic -1692, spătar -1700, vel [mare]spătar -1701, și al Saftei, fiica lui Toderașcu Jora și Vasilica Vartic (? -1721). Un alt treilea fiu, ca și primul,  Miron, a primit la botez un nume preluat de la familia Costin, Velicico, iar al  doilea, mijlociul, a fost botezat Toader (? -1767), postelnic -1742. Sora lor, Casandra Cuza (1695-?) a întărit legătura de rudenie cu Costineștii, căsătorindu-se cu Miron II N. Costin, zis “Mutu”, fiu al lui Nicolae I. Costin și frate al Casandrei N. Costin, căsătorită Cantacuzino-Deleanu.

În timpul războiului austro-turc (1716-1718), Dumitrache Cuza a avut parte de o moarte violentă în anul 1717, luna ianuarie 11, după cum a scris cronicarul, Ion Neculce. “Atunce, în grabă, mâniindu-să Mihai-vodă [Mihai Racoviță], au spândzurat pe Cuze spatariul, nepriceștuit [neîmpărtășit], încălțat, îmbrăcat, dându-i vina că au scris el la feciori, având acolo la cătani, ca să vie să prindză pre Mihai-vodă de aice din Iași. Ce nu se știe, întru adevăr, au ba. Numai în pizmă l-au omorât, că i-au fost năpaste, că n-au fost scris”. Dumitrache Cuza a fost omorât împreună cu încă alți 30 de boieri moldoveni răzvrătiți împotriva lui Mihai Racoviță (1660-1744), de trei ori Domn în Moldova (1703-1705, 1707-1709 și 1716-1726) și în două rânduri în Valahia (1730-1731 și 1741-1744). Moldovenii omorâți au fost îngropați într-o groapă comună, împreună cu vreo 500-600 de austrieci uciși în Bătălia de la Mănăstirea Cetățuia, 10 ianuarie 1717, printre care și căpetenia, belgianul Francois (Ferentz) Ernault, decapitat după ce fusese cumpărat de către Domnitor de la un tătar al lui Cantemir Mârza, Hanul tătarilor din Bugeac. Tătar care l-a  prins pe căpitan și i l-a vândut lui Vodă Racoviță, la un preț de 200 de galbeni. Crucea lui Ferentz poate fi văzută și astăzi la Iași-Nicolina. Cele petrecute sunt relatate de către posibilul autor/traducător, Alexandru Amiras, în Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras): “Trupurile spânzuraților și a înțepaților, pe toți i-au strâns la un loc în marginea Cetățuei, unde a fost bătălia, pe drumul cel mare al Țarigradului, și au pus pământ peste dânsele și au făcut movilă și lângă aceasta cerdac de piatră și au îngropat și o cruce de piatră pe care au scris toată această poveste precum se vede”. Miron D. Cuza, postelnic -1705, biv [fost]viitori logofăt -1717, logofăt -1731, și Velicico D. Cuza, postelnic, feciorii lui Dumitrache au reușit să se salveze, după ce fuseseră eliberați de către trupele austriece, din temnița domnească, la 10 ianuarie 1716, și luaseră parte la bătălie, de partea imperialilor.

Fiul cel mare al Ilincuței și al lui Miron, Ioniță-Ioan M. Cuza (c1715-1778) a mai avut trei surori: Safta, Maria și Catrina, și un frate, Manolache. Safta (1708-1775) s-a căsătorit cu Lupu Crupenski (1697-1770), din care se trag boierii crupenskești: vornicul Iordache L. Crupenski (1740-1813), spătarul Vasile Crupenski și vornicul Constantin Crupenski. Fiica Mariei M. Cuza și a lui Moise Cocoranu, Mița M. Cocoranu, căsătorită Lambrino, a fost străbunica paternă a Ioanei Maria Valentina C. Lambrino (1898-1953), cunoscută sub numele de Zizi Lambrino, care s-a căsătorit la Odesa, în anul 1918, cu prințul Carol de Hohenzollern, viitorul rege Carol II al României. Catrina M. Cuza (1712-1780) s-a căsătorit cu Darie Donici (1730-1793), având copiii: Manolache D. Donici (1762-1830), Zamfira D. Donici (1763-1850), Ralița D. Donici, căsătorită Rășcanu (1764-1830) și Smaranda D. Donici, căsătorită Rusu (1765-1830). Manolache/Mihail M. Cuza nu a avut copii; a murit în anul 1760, spesele înmormântării le-a suportat fratele Ioniță.

În decursul anilor, Ioniță M. Cuza a ocupat demnitățile moldave: postelnic -1742, stolnic -1750, paharnic -1770, spătar -1777. Ioniță a fost primul francmason român. Împreună cu Manolache Bogdan au fondat o frăție, în care, după cum precizează istoricul Cristian Ploscaru (n.1969, Târgu Neamț), au mai intrat: Lupu I. Balș (1691-1782), ce era stră-stră-strămoș al lui Matei Ghe. Balș, Grigore Crupenschi, Constantin Greceanu (1730-1813) și Alexandru Neculce, probabil și Constantin Sturdza (? -1790).

Din căsătoria lui Ioniță cu Tudosica/Todosica Rășcanu (?-1775) s-au născut șase băieți și două fete: Nicolaie/Neculai I. Cuza (1755-1805), pitar -1784, căminar -1805; Arghire I. Cuza (1758-1826), pitar -1781, stolnic -1786, căminar -1794, mare postelnic -1821;  Catinca I. Cuza (1759- 1822), căsătorită de două ori, prima dată cu Costin Negri, ulterior cu Alexandru Luca; Alexandru I. Cuza (1760-1799), medlenicer, necăsătorit; Gheorghe I. Cuza (1762-1835), postelnic -1781, serdar -1791, căminar -1805, vornic -1821; Constantin I. Cuza (1763- ?); Zoe (1766- ?), maica Fevronia; Ioan I. Cuza (1769-1811), pitar -1794, sluger -1801, postelnic.

Moartea lui Ioniță, precum a bunicului Dumitrache, a fost o moarte violentă. Ioniță a fost decapitat la 17 august 1778, în urma ordinului Domnitorului Constantin Dimitrie Moruzzi (1730-1787; 1777-1782), pedeapsă dată pentru uneltire, având drept scop răsturnarea de pe Tron a Domnului. Grupul de boieri conspiratori era condus de către Bogdan, Cuza și Dărmănescu. Manolache Bogdan a avut aceeași soartă ca Ioniță M. Cuza, pe când Iordachi Dărmănescu, după o primă sentință de amputare a mâinii drepte, este surghiunit la o mănăstire la Târgu Ocna, fiind eliberat în 1783.

Vodă Moruzzi avea de soție pe Smaragda D. Ghica, ce era soră cu Constantin (Costachi) D. Ghica-Sulgearoglu, stră-stră-străbunic al lui Matei Ghe. Balș. Ioniță și Tudosica Cuza au fost străbunicul, respectiv străbunica, pe linie paternă ai lui Alexandru Ioan Cuza, iar bunic patern i-a fost Nicolae/Neculai I. Cuza.

Neculai I. Cuza, în anul 1776 și-a unit destinul cu Anastasia-Năstăsica Adam, și au avut drept fii și fiice pe Gheorghe N. Cuza (1780- 1835), spătar -1821; Ioan N. Cuza (1783-1848), paharnic (1814-1816), comis -1818, spătar -1819-1820, postelnic -1829; Vasile N. Cuza (?-1832), monah Varlam, Biserica Sfântu Spiridon; Maria N. Cuza (? – ?), căsătorită Bondrea; Ecaterina N. Cuza (? – ?), monahă; Zoe N. Cuza, căsătorită Docan (? -1821); Grigore N. Cuza (1796-1889), ispravnic de Vaslui și Fălciu, spătar, deputat moldovan și român, ministru.

Părinții Domnitorului Unirii au fost Ioan N. Cuza și Sultana Cozadini (c1795-1865), de origine greacă; pe lângă Alexandru Ioan, Ioan și Sultana au mai avut un băiat pe nume Dimitrie I. Cuza (1823-c1850), mort în floarea tinereții, la 27 de ani, în urma unui accident de călărie, și o fată, Sultana, căsătorită Jora. Pe lângă funcțiile enumerate mai sus, Ioan N. Cuza a mai fost ispravnic de Fălciu și de Tutova, pârcălab de Galați (1834-1835), deputat de Fălciu în Obșteasca Adunare a Moldovei, ales în prima legislatură (1832-1838) și reales și în a doua (1838-1843). În anul 1835, prin măsurile luate, fiind pârcălab, a reușit să stingă un focar de ciumă, izbucnit pe o corabie ancorată în portul Galați. A participat la Adunarea revoluționarilor moldoveni, ținută la hotelul Sanct Petersburg din Iași; a fost arestat și trimis în surghiun în Turcia. A murit de ciumă, în vara anului 1848!

Linia genetică mușatină a continuat prin Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), Domn al Principatelor Unite (1859-1862) și al României (1862-1866), spre copii săi nelegitimi Alexandru (Sașa) Al. Cuza (1863-1890) și Dimitrie Al. Cuza (1864-1888), dar adoptați cu acordul Doamnei Elena Cuza, născută Rosetti (1825-1909). Mama biologică a celor doi băieți Cuza a fost Maria Elena Obrenovici, născută Catargiu (1835-1876). Sașa Al. Cuza s-a căsătorit cu Maria Moruzzi (1863-1921), al cărei stră-străbunic a fost Vodă Constantin Dimitrie Moruzi, care l-a decapitat pe Ioniță D. Cuza, stră-strămoșul soțului ei. Maria Cuza a rămas văduvă la 6 luni de la căsătorie; Alexandru junior a murit în urma unei hemoptizii masive secundară tuberculozei, în Spania, la Madrid, la 4 aprilie 1890. Văduva Maria Cuza a moștenit Palatul de la Ruginoasa, iar Elena Doamna a fost forțată să se mute la Iași și ulterior la Piatra Neamț.

La Piatra Neamț, Elena Doamna a dus o viață modestă și nu lipsită de lipsuri! Iată cum a perceput-o Nicolae Iorga (1871-1940) pe fosta Doamnă a României, în ultima parte a vieții: “În acea odăiță neagră, în care se deslușea în fund un fotoliu, dintr-o săracă rochie de doliu veșnic, sub un cauc de călugăriță acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă, săpată fiind în fildeș palid… Era o femeie micuță de stat, foarte delicată, pe care o simțeai însă că putuse sta odinioară alături de un Domn! Îndrăznii a mă uita în ochii ei mari, luminoși, adânci ca în vechile portrete care rezemau de fotoliul scump al țării. În orbitele adânci pline afund de o umbră tristă, ochiul rămăsese în liniștea lui împăcată viu și puternic, uneori cu căutătura stăpânitoare, alteori înduioșat, bun, plin de binecuvântare”. În această “odăiță neagră”, Elena Doamna  a trăit până la sfârșitul vieții, 2 aprilie 1909. Conform dorinței testamentare a fost înmormântată la Solești-Vaslui, satul în care avuseseră moșie părinții ei.

Din motive lesne de înțeles, Maria Cuza a fost pentru o perioadă scurtă, o zi, în anul 1897, prima soție a lui Ionel I. C. Brătianu (1864-1927); copilul a fost recunoscut de către tată. Peste ani, băiatul Mariei și al lui Ionel I. C. Brătianu, George I. Brătianu (1898-1953), va fi elevul lui Nicolae Iorga, urmând a fi considerat unul dintre cei mai mari istorici români. A murit în pușcăria de la Sighet. A doua soție a lui Ionel Brătianu urma să fie Elisa A. Știrbei, sora mamei lui Matei Ghe. Balș, Maria.

Al doilea fiu al lui Cuza Vodă, Dimitrie, la vârsta de 23 de ani s-a sinucis prin împușcare, din dragoste neîmplinită, în Palatul Ruginoasa. Alexandru și Dimitrie Cuza au fost frați vitregi, după mamă, cu Prințul (1868-1882), ulterior Rege (1882-1889) al Serbiei, Milan I Obrenovici (1854, Mărășești-1901, Viena).

Grigore N. Cuza, unchiul dinspre tată al lui Alexandru Ioan Cuza, a fost pașoptist de frunte. A prezidat adunarea revoluționarilor moldoveni ce a avut loc la hotelul Sanct Petersburg, la 28 martie 1848. A fost un luptător devotat pentru Unirea Principatelor și un colaborator apropiat al Domnitorului după înfăptuirea Unirii. A fost deputat de Vaslui în Obșteasca Adunare a Moldovei, în două legislaturi (1832-1838 și 1843-1848), și deputat în Parlamentul României, și ministru al Culturii. L-a susținut pe Domn și pe Mihail Kogălniceanu, în înfăptuirea reformei agrare (1864).

Un nepot de văr primar al Domnitorului Unirii a fost Alexandru C. Cuza (1857-1947), doctor în științe politice, Bruxelles -1892, scriitor, memorialist, profesor universitar la Iași, membru titular al Academiei Române -1936, politician de extremă dreaptă, fondator, în anul 1923, al partidului Liga Național Creștină; fiu al lui Constantin Ghe. Cuza (1818-1866), magistrat, prefect de Ismail -1859, și nepot al lui Gheorghe N. Cuza, frate cu Ioan N. Cuza.

Pe filiera mușatină, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost văr de rangul IV cu: Grigore V Ghica (1807-1857), Domn al Moldovei între anii 1849-1853 și 1854-1856); sora și fratele lui Vodă – Elena A. Ghica, căsătorită Subin (1807-1889) și Alexandru A. Ghica (? – ?)-; aga Nicolae (Nicu) Ghica-Comănești (1815-1851), străbunic matern al lui Matei Ghe. Balș; Maria (Marghiolița) Ghica-Comănești (1815-1887), cea mai frumoasă femeie din Moldova secolului al XIX-lea, care a fost căsătorită de trei ori: prima dată cu Neculai Sturdza (? -1832) -beizadeaua lui Ioniță Sandu Sturdza (1760-1842), primul Domn pământean al Moldovei (1822-1828), a doua oară cu Costache Sturdza (c1777-1857), proprietarul castelului Ruginoasa, iar a treia oară cu Nicolae Rosetti-Roznovanu (1794-1858). Marghiolița a fost mamă a lui Nunuță Rosetti-Roznovanu (1842-1891), pretendent la tronul Moldovei după abdicarea lui Cuza Vodă, și bunică maternă a Nataliei Cheșcu (1859-1941), prințesă a Serbiei (1875-1882), ulterior regină (1882-1889), prin căsătoria cu prințul/regele sârb, Milan I Obrenovici, și mamă a regelui Alexandru I Obrenovici (1876-1903; 1889-1903). Reiterăm că Milan a fost fiul Mariei Elena Obrenovici, născută Catargi; ea a fost și mama biologică a lui Sașa și Dimitrie Cuza.

Cuza Vodă, ce avea gene mușatine în Genom, a mai fost văr de rangul IV cu alți purtători de gene mușatine: cu Elena D. Ghica-Comănești, căsătorită Sturdza (1812-1881), sora Marghioliței și a agăi Nicu Ghica-Comănești; cu fiicele din prima căsătorie, măritate în Rusia, ale lui Neculai Rosetti-Roznovanu și Ecaterinei C. Ghica (1785-1870) – Ruxandra Saburov/Liskin (c1814-1897), Maria Sologub (1815-1899) și Pulcheria von Rosen (1818-1874); cu frații Ghica-Deleni: George (? – ?), Aristița (1816-1835) și Teodor (1820-1865), ginere al lui Știrbei Vodă (1799-1869; 1849-1853 și 1854-1856) prin căsătoria cu Fenareta (1822-1894), care era soră cu Alexandru B. Știrbei (1837-1895), bunic matern al lui Matei Ghe. Balș.

Toți mușatinii enumerați mai sus, veri de rangul IV, au fost descendenți direcți ai lui Nicolae I. Costin, frate cu Ilincuța I. Costin, stră-străbunica lui Vodă Alexandru Ioan Cuza, descendent mușatin din a 16-a generație de la Primul Domn al Moldovei și Voievod al Maramureșului, Bogdan I (Fig. 2), din a 13-a de la Alexandru cel Bun (Fig. 3), iar de la Ștefan cel Mare (Fig. 4), a 11-a generație de urmași mușatini!

Linia genealogică mușatină directă, prin Alexandru Ioan Cuza, s-a încheiat spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin moartea prematură a fiilor săi, Alexandru și Dimitrie!

***

Cele scrise de către regretatul istoric Sorin Iftime (1965-2021), în încheierea cărții sale “Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”, merită pe deplin a fi citate: “După cum am putut constata, Alexandru Ioan Cuza este un bun exemplu pentru a medita asupra rolului personalităților în Istorie. În cazul său a contat atât originea și statutul social moștenit, cât și partea de merit și opțiuni personale. … Cuza Vodă a fost un om al epocii sale, un om cu rădăcini în trecut, dar cu o privire clară îndreptată spre viitor, cu o viziune îndrăzneață asupra destinelor patriei sale. Grila genealogică … pentru analiza personajului oferă profunzimea acestuia și chiar explicații asupra unor aspecte concrete ale carierei sale. … Dar, dincolo de acel un “dat” al descendenței și însușirilor sale, Cuza a fost un om ce s-a făurit singur, el a fost ceea ce singur a ales să fie”.

Iar noi încheiem prin a spune că Alexandru Ioan Cuza “singur a ales să fie”, după ce a fost ales de către românii din Moldova și Valahia, pentru a le fi Unic Domn – Domnul României!!!

Bibliografie SELECTIVĂ:

1. Ureche Grigore -Letopisețul Țării Moldovei, https://www. biblioteca pe mobil. ro. pdf
2. Costin Miron, Letopisețul Țării Moldovei De la Aron Vodă Încoace, ediție critică de PP Panaitescu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944, https://upload.wikipedia.org
3. Neculce Ion, Letopisețul Țării Moldovei, https://gavrylytza.f.res.woldpress.com.pdf
4. Sion Constantin, Arhandologia Moldovei, Amintiri și Note Contimporane, Tipografia Buciumul Român, Iași 1892, www.academia.edu
5. Kogălniceanu Mihail, Scrieri literare, istorice, politice, Texte alese şi studiu introductiv de Geo Șerban, Editura Tineretului, https://biblioteca-digitala.ro
6. Rosetti Radu, Amintiri, Editura Humanitas, 2017, https://humanitas.ro
7. Ghibănescu Gheorghe, Cuzeștii (Monografie istorică), Ed. Librăriei SOCEC & Co, București, 1912, https://bcub.ro
8. Amiras Alexandru, Cronica anonimă a Moldovei. 1661-1729 (Pseudo-Amiras), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975, https://biblioteca-digitală. ro / https://www.iini.ro
9. Gorovei S. Ștefan, Movileștii, Casa Noastră Movilească, vol. I, seria Movileștii – Istorie și spiritualitate românească, ed. a 2-a, Suceava: Mușatini, 2013
10. Iftimi Sorin, Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere, Editura Mușatinii, Suceava 2020
11. ***https://www.myheritage.com
12. ***https ://www.geni.com