Cine practica medicina între Dunăre şi Marea Neagră în Antichitatea romană?

0

Cu o situaţie nu tocmai de invidiat în perioada Republicii, medicii (lat. medicus; gr. arhiatros) au beneficiat de o schimbare radicală de atitudine din partea autorităţilor începând cu Caesar, ajungând în timp de la un statut ingrat la recunoaştere profesională. Celebrul general roman a acordat scutiri de impozite practicanţilor acestei meserii şi a creat un cadru juridic avantajos pentru ei. Tot de la Caesar, statul s-a implicat şi în promovarea medicinei în mediul militar. Augustus, Vespasian şi Hadrian au reconfirmat şi înmulţit drepturile medicilor. >>>

Pe acest fond, foarte mulţi oportunişti tindeau să obţină avantaje ilegale. Nu au întârziat să apară restricţiile impuse de Antoninus Pius, care a limitat numărul medicilor „aprobaţi” la 5, 7 sau 10, în funcţie de mărimea oraşului. În timpul împăratului Severus Alexander se instituie un tip de învăţământ medical. Unii medici erau plătiţi să ţină cursuri de instruire medicală. Chiar dacă medicii proveneau, cel puţin în prima parte a Imperiului, din sclavi, liberţi şi străini, etapele parcurse până la recunoaşterea de jure a acestei profesii sunt evidente.

Cum practicau medicii antici

Originea majorităţii medicilor, chiar din Roma antică, era greacă. De altfel, Roma a fructificat remarcabil experienţa anterioară a medicinei egiptene şi, mai ales, a celei greceşti.

Pe lângă medicii generalişti (medici clinici), în perioada imperială apar menţionaţi medicii specialişti.

Oculiştii (medici ocularii) şi chirurgii (chirurgi) sunt cel mai bine reprezentaţi în izvoare, dar nu lipsesc nici medici auricularii şi chiar un medicus o(ssa). În Imperiul Roman medicii sunt omniprezenţi. La curtea imperială, medici Principis asigurau asistenţa medicală împăratului, familiei şi apropiaţilor acestuia; în oraşe, medici publici consultau în cabinete specializate şi indicau tratamente membrilor comunităţii care îi plătea; familiile înstărite beneficiau chiar de domestici et familiares medici; nici în târguri sau pieţe ocazionale nu lipseau medici ambulatores.

Teatrele, arenele de luptă şi stadioanele aveau angajaţi medici care interveneau când se impunea. Medicii militari erau asociaţi unităţilor pe care le deserveau; erau medici legionis, medici alae, medici cohortis, medici vexillationis şi medici duplicarii. În unităţile militare existau spitale (valetudinaria), mai ales în castrele de legiune. Spitale civile nu sunt atestate în Imperiu până în epoca creştină, când, sub protecţia Bisericii, iau naştere ospicii care aveau menirea să trateze pe cei nevoiaşi.

Cum erau priviţi medicii la periferia Imperiului?

Conturarea vieţii medicale a unei provincii romane poate fi relevantă în observarea intensităţii fenomenului, comparativ cu restul Imperiului Roman. Teritoriul nostru ţintă, provincia Moesia Inferior (cu teritorii din Bulgaria şi Dobrogea românească), nu a beneficiat de o cercetare detaliată până acum.

Activitatea medicilor din această regiune reiese, mai ales, din inscripţii, dar şi descoperirile arheologice sunt de un real folos. Foarte utilă în identificarea medicilor este o practică destul de întâlnită în Imperiu între secolele I-III p. Chr. Este vorba de depunerea în mormintele slujitorilor artei lui Hippocrate a instrumentelor folosite în timpul vieţii.

Un anume Ae(lius) Macedo, medicus, a fost identificat pe o inscripţie votivă din castrul legionar de la Novae (Svištov, Bulgaria) care se datează în secolele II-III p. Chr. În aceeaşi locaţie, practic în singurul spital militar identificat arheologic la Dunărea de Jos, ar fi activat şi un alt medic, grec, Diodoros.

O comunitate locală potentă ştia să aprecieze calităţile unui bun medic pentru a-l angaja, aşa cum se pare că s-a întâmplat şi cu T. Rascanius Fortunatus, de la Troesmis (Turcoaia, jud. Tulcea). Acesta făcea parte din tribul Pollia şi era originar din Faventia, regiunea Emilia Romagna, din Italia.

M. Octavius Aper, un medicus originar din Nicomedia, Asia Mică, a activat cândva în secolul al III-lea în oraşul construit de Traian, Nicopolis ad Istrum (Nikiup, Bulgaria). Pe litoralul Mării Negre întâlnim, însă, marea majoritate a mărturiilor care atestă o vie activitate medicală.

La Tomis, celebrul poet roman Ovidiu se plângea că atunci când avea nevoie de îngrijire medicală nu era nimeni pregătit să o ofere. Totuşi, un anume Cladaios se declară un “slujitor al artei lui Hippocrate”, în secolul al II-lea p. Chr. Din acelaşi oraş grecesc, dintr-un mormânt de medic, provine un set de obiecte medicale foarte frumos lucrate, cu încrustaţii cu metale preţioase.

Dionysos, iatros (gr. medic), originar de pe litoralul Mării Negre, de la  Dionysopolis (Balcik, Bulgaria), activa în Asia Mică, probabil ca medic ambulant sau angajat al comunităţii. De altfel, din această localitate pontică dispunem şi de două morminte unde s-a identificat instrumentar medical ce consta în pensete, două sonde cu mâner, trei instrumente de os (probabil chirurgicale), bisturie de bronz, un vas de bronz cu urme de medicamente, o ventuză.

Asociaţiile de medici consemnate la Histria, Dionysopolis şi Odessus sunt în măsură să demonstreze buna organizare a acestei categorii pro-fesionale. Amintiţi alături de profesori, membrii acestor colegii locale primesc din partea unor binefăcători locali diverse daruri şi facilităţi, ca semn de recunoaştere a serviciilor pe care le aduc în comunitate.

Cele mai numeroase morminte de medici le consemnăm la Odessus (Varna, Bulgaria). De aici provin cel puţin patru practicieni ai medicinei, aşa cum demonstrează instrumentele medicale diverse, dar şi vasele de sticlă pentru depozitat unguentele sau medicamentele lichide, dar şi plachetele pentru preparat pulberile folosite în scop farmaceutic. Epigrafic, cunoaştem existenţa medicului Asclepiades, în secolul al II-lea p. Chr.

De la Marcianopolis (Bulgaria) dispunem, pe lângă trei morminte de medici, de un cabinet medical. Încăperea descoperită în urma săpăturilor arheologice a fost distrusă în secolul al V-lea. Instrumentarul medical găsit, de o varietate şi o complexitate unice în arealul danubiano-pontic, atestă existenţa unui astfel de cabinet încă din secolul al III-lea p. Chr. Cele 32 de piese identificate reprezintă una dintre cele mai interesante truse medicale de pe cuprinsul Imperiului. S-au putut identifica spatule, diverse tipuri de sonde, disectoare, bisturie, foarfece, cârlige, ace, forcepsuri, instrumente pentru intervenţii ginecologice, tocile pentru ascuţit bisturiele şi lamele, pistile, recipiente din bronz pentru depozitarea unguentelor, prafurilor sau a medicamentelor lichide.

În concluzie, informaţiile epigrafice şi arheologice ne-au ajutat să identificăm circa 17 medici, majoritatea lor din oraşele pontice. În ceea ce priveşte instrumentarul medical găsit în morminte, în afară de puţine excepţii, era folosit, cel mai probabil, de medici generalişti.

Cele mai multe dovezi despre activitatea medicală din regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră le avem din oraşele greceşti, în primul rând datorită tradiţiei din epocile anterioare. În plus, apropierea de centrele specializate din Asia Mică, precum Niceea şi Nicomedia, făcea mai facilă angajarea unor medici bine pregătiţi.

Organizarea medicilor în asociaţii, diversitatea terminologică din rândul medicilor militari, originea preponderent microasiatică a medicilor civili, dar şi instrumentarul medical complex identificat reprezintă caracteristicile generale ale practicării medicinei în acest colţ al lumii romane. Interesul evident din partea autorităţilor locale pentru această categorie profesională, alături de susţinerea reală din partea potentaţilor locali garantau siguranţa medicilor moesici.

Aşadar, în primele secole ale erei creştine, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră se desfăşura o activitate medicală normală, la fel ca în întreg Imperiul. <<<


About Author

Dan Aparaschivei

Leave A Reply