A ACORDA PREMII DE EXCELENȚĂ ÎN DOMENIUL MEDICAL atunci când pare că totul se prăbușește în sistemul de sănătate, când toate mediile – virtuale, vizuale și audiovizuale – se coalizează într‑un cor denigrator pare un demers aproape temerar. Care frizează inconștiența, ar spune poate unii… Sau care poate fi interpretat ca o desprindere de realitate, prin alunecarea într-un univers paralel, care ține de vis, și nu de realitate. Ce-i mai trebuie nebunului tichie de mărgăritar?!
Nu vreau să fie, acest editorial, un argument pentru acordarea Premiilor de Excelență Medica Academica. Realitatea dură cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi în acest sistem a devenit normalul. Știre devine atunci chiar normalitatea pe care ar trebui să o resimțim cu toții, ca pacienți și medici, în România din Europa anului de grație 2014. Mai avem mult de investit până la normalitate, îmi spunea un distins interlocutor profesor în cadrul unui interviu pe care am avut oportunitatea să-l realizez și să îl împărtășesc cititorilor revistei. “Ești sigur că nu stai în cap când ne privești?!” E o altă replică frumoasă, titlul unui interviu din numărul de față, referitor la această percepție, pe dos, a valorilor.
În acest sistem răsturnat al valorilor, peste care se adaugă perdele de interese de toate proveniențele și densități diferite, un asemenea demers precum recunoașterea excelenței devine imperios. Până la urmă, faptele sunt cele care ne definesc și forța omului care sfințește locul nu încetează să ne surprindă. Chiar și aici, în România. Un asemenea demers e cu atât mai mult justificat cu cât pare că, în fața agresiunilor de toate felurile, corpul medical se strânge în el însuși, cu o frustrare pe care numai cel care a investit foarte mult, pentru a primi foarte puțin, o poate înțelege.
Mare lucru nu poate să facă un premiu. Poate da o secundă de fericire, sentimentul neprețuit că nu e toată munca ta în zadar. Asta doar, și reflexia de recunoștință din ochii pacienților mulțumiți.
