De la primele proceduri izolate de transplant, în transpantul renal în anii ’80, hepatic în ’97 şi de inimă în 1999, până la un adevărat sistem național în care această procedură spectaculoasă devine una aproape de rutină, prin numărul mare de pacienți salvați, a fost un drum lung și presărat nu numai cu succese, dar și cu numeroase obstacole. Fostul șef al Agenției Naționale de Transplant şi primul coordonator de transplant din România, dr. Victor Zota, are satisfacția de a vedea acum roadele muncii de pionierat depuse în ultimii 17 ani. Un sistem coerent, solid și funcțional, în care românii – care au o rată de refuz a donării de 20 – 25%, una din cele mai mici din Europa – acceptă în circumstanțe personale dramatice să salveze de la moarte sigură alți oameni. Până acum, peste 3000 de români au fost salvați datorită transplantului.
Cum a început aventura Dvs. legată de transplant în România?
A început în 1997, când Profesorul Irinel Popescu s-a întors din SUA, unde a făcut specializare pe transplant, şi unde a constatat că activitate de transplant fără coordonatori de transplant nu se poate. Motiv pentru care, considerând că o coordonare de transplant optimă se poate face din interiorul unui serviciu de ambulanţă – asigurându-se în acelaşi timp şi transportul organelor şi ţesuturilor prelevate –, a solicitat la ambulanţă o persoană care să participe la o discuţie la Direcţia Sanitară, unde dorea să pună bazele unei reţele coerente de transplant. Am fost nominalizat eu de către conducerea de-atunci a instituţiei, şi m-am dus.
Nu v-aţi dorit?!
Nu ştiam despre ce e vorba…! M-am dus, după care am avut o discuţie de un sfert de oră cu prof. Irinel Popescu, în care mi-a explicat în mare ce înseamnă coordonarea de transplant. Ulterior am încercat să mă documentez. A fost destul de dificil pentru că nu aveam materiale, nici pe internet, care nu era atunci foarte bine dezvoltat.
După vreo două luni, Prof. Irinel Popescu a primit o invitaţie de a participa la un curs la Budapesta care era făcut de colegii din Spania. Este cel mai important curs de coordonare de transplant din lume. Nimeni nu se poate numi coordonator de transplant până nu face acest curs.
A fost, pot spune, cea mai dificilă săptămână din viaţa mea. Eram singurul român, cursul se desfăşura în engleză, dimineaţa se preda şi după-amiaza dădeam examen. Am reuşit să-l termin cu bine şi atunci am realizat ce înseamnă coordonarea de transplant.
M-am întors în ţară şi am încercat să dezolt această reţea… şi tot încerc de 17 ani să o dezvolt. Nu e uşor, trebuie să găsesc oameni…! Cursul a fost absolvit de peste 35 de persoane, însă din nefericire numai 6 și practică; restul au considerat că activitatea e mult prea dificilă şi plină de responsabilitate ca să o mai facă.
Am reuşit la sfârşitul anului trecut să scoatem un Ordin de Ministru prin care să nominalizăm câte un coordonator de transplant în 35 de spitale judeţene. În februarie 2013 am făcut un curs de inițiere, iar în toamna aceasta vreau să trag linie şi să vedem rezultatele. Pentru cei mai meritorii o să caut o modalitate de a-i trimite la acest curs.
Cam acestea au fost începuturile mele în transplant, prin 1997 – ’98. Atunci au început să se facă primele transplante de ficat; de rinichi se făceau dinainte, întâi de la donator viu, ulterior şi de la cadavru. Au început procedurile de declarare a morţii cerebrale, lucrurile s-au dezvoltat treptat, pentru ca acum să ajungem la o cifră semnificativă. În acest an deja sunt 100 de donatori declaraţi, ceea ce ne situează în Europa cam pe la mijloc, faţă de ultimul loc pe care îl aveam, în mod constant, după numărul de donatori declaraţi!
Este o mândrie, şi a mea, pentru că am muncit foarte mult pentru acest lucru! Mi-aduc aminte că prin ’97-’98 discutam cu prof. Irinel Popescu şi spunea că dacă vom reuşi vreodată să ajungem la 50 de donatori/ an va fi o mare realizare, pentru că sistemul sanitar din România nu poate suporta mai mult.
Iată că suntem la 100 şi estimez că la sfârșitul anului vom avea 150 de donatori. Anul acesta avem cea mai mare creştere a numărului de donatori înregistrată într-o ţară europeană. Am reuşit să fim cu ceva pe primul loc din punct de vedere al transplantului: cea mai mare creştere înregistrată în Europa în domeniul transplantului a fost înregistrată în România!
A fost apreciată inclusiv de colegii de la Bruxelles. Anul trecut au fost 65 de donatori, acum avem deja 100! A remarcat şi prof. Francis Delmonico, care este cea mai proeminentă figură în acest domeniu. Lucrurile se mişcă şi eu cred că 2014 va fi un an şi mai bun din punct de vedere al transplantului.
Care este potenţialul, unde am putea ajunge ca număr de donatori?
România ar putea da, relativ uşor, în jur de 400-450 de donatori pe an. Cu mari eforturi cred că s-ar putea ajunge şi la 800-900. Dar deocamdată, o ţară cu un sistem sanitar ca al nostru şi cu mare potenţial, dar care din nefericire nu este performant, din cauze exterioare, poate să producă 400 de donatori/ an. Dar asta va implica o serie de măsuri logistice, organizatorice și deschiderea de noi centre de transplant.
Care sunt paşii următori?
Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să-i găsim, promovăm şi încurajăm pe coordonatorii de transplant din spitale. Aceste spitale au, pe lângă coordonatorul de transplant, şi un anestezist în fiecare secţie de ATI, nominalizat pentru a identifica moartea cerebrală, pentru a declara apoi donatorii potenţiali. Dacă aceste două persoane din fiecare secţie de ATI din spitalele reprezentative îşi fac treaba, putem ajunge relativ ușor la cifra despre care am vorbit.
Primul pas este acreditarea centrelor din spitale, în această lună (n.red – octombrie 2013). Apoi, să vorbim cu colegii noştri, să-i stimulăm şi încurajăm într-o muncă extraordinar de dificilă. Cred că v-aţi dat seama, dacă din 35 de oameni numai 6 au acceptat să lucreze…
După ce vom avea toate instituţiile acreditate, conform Directivei 53 a Comisiei Europene – sper ca în noiembrie să se publice Ordinul de Ministru cu acreditarea – vom putea publica în decembrie Programul de transplant pentru 2014, în care să cuprindem toate aceste unităţi. Din păcate, activitate fără finanţare nu există! Și cam acest lucru s-a-ntâmplat până acum în România. Foarte multe instituţii au lucrat până acum fără bani!
Nu aş zice că e numai vina Ministerului. Cred că mare parte din vină aparţine şi acestor instituţii, care au primit nişte fonduri pe care se pare că nu au reuşit să le cheltuiască sau justifice. Adevărul este undeva la mijloc: aceste spitale nu ştiu cum trebuie cheltuiţi banii pe program, regulile MS sunt extrem de dure şi nu prea se pliază pe ceea ce spun doctorii sau consideră că trebuie făcut, şi s-a ajuns la o situaţie oarecum confuză în care avem bani, nu reuşesc să-i cheltuiască, după care spun că n-au bani, iar MS spune că li s-au dat bani! Şi, până la urmă, realitatea cam asta este…
Eu sper ca începând de la anul să punem lucrurile la punct. Dl. ministru Nicolăescu a spus că intenţionează ca de la anul să dea gestiunea financiară a Programului Naţional de Transplant către Agenţie, iar noi să reuşim să finalizăm un proiect european privind managementul Programului Naţional de Transplant. Am propus un proiect european și suntem în faza finală de a-l depune. Proiectul este numit Managementul Registrului Naţional de Transplant, şi are o componentă dedicată şi aspectelor bugetare ale Programului Naţional de Transplant. Prin intermediul acestui proiect vom avea o radiografie foarte corectă a modului în care se cheltuiesc banii.
Dacă se cheltuiesc banii eu cred că această creştere va continua în acelaşi ritm, și ca număr de donatori şi de transplanturi, şi odată cu acreditările sper să apară şi alte centre care să poată face transplant de organe solide. Deocamdată sunt suficiente centre, dar dacă e vorba să crească numărul de donatori, n-o să mai fie suficiente! Un nou centru de transplant de ficat ar putea să fie deschis la Spitalul „Sf. Maria” din Capitală.
Cred că totuşi MS va trebui să aibă o politică mai coerentă în domeniul transplantului. Agenţia propune Programul Naţional de Transplant, pe care Ministerul şi-l însuşeşte. În cadrul acestui program sunt propuse un anumit număr de proceduri pe fiecare tip de transplant. MS le aprobă, după care ar trebui să le finanţeze. Din nefericire, nu prea sunt finanţate la valoarea la care au fost aprobate. De aceea, eu cred că ar trebui stabilită o legătură mai strânsă între Agenţie şi Minister, să vedem clar câte proceduri se angajează MS să cuprindă în Programul naţional şi să finanţeze. Întreaga activitate de transplant este plătită de către MS, pe program, şi nu de către asigurări. Poate că şi aici ar trebui să schimbăm ceva. Cred că o parte ar trebui să fie plătită pe program, iar diferenţa să intre măcar parţial pe asigurări, pentru că a devenit o procedură de rutină. În momentul în care faci aproape 500 de transplanturi de organ solid pe an, ai deja o procedură de rutină care, cred eu, ar trebui cuprinsă în pachetul de bază.
Cum e în străinătate?
În străinătate diferă; în statele foarte performante se iau banii integral de la asigurări – în Franţa, Spania, Germania, Italia. Sunt ţări unde se iau bani pe program, aşa e în ţările din estul Europei, în Polonia, de exemplu. Dar cred că se poate găsi o soluţie de mijloc. O discuţie între Casă, Agenţie şi Minister ar putea rezolva mai bine problema şi ar putea identifica şi alte surse suplimentare. Transplantul este totuşi o activitate scumpă – un transplant hepatic ajunge la 70.000 de euro, chiar mai mult, un transplant renal la 20.000 de euro, de inimă la 30 – 35.000 de euro.
Veţi prelua gestiunea Programului de Transplant?
Avem promisiunea MS.