La începutul anului 2000, Gheorghe Penea se pregătea să-şi încheie viaţa. La 45 de ani. “În februarie 2000 am înţeles că ciroza mea era extrem de avansată. Mă pregăteam de ceea ce urma să se întâmple. I-am arătat soţiei unde vreau să mă odihnesc pentru mai mult timp. Eram resemnat”, îşi aminteşte astăzi cel care avea să fie subiectul primului transplant de ficat reuşit în România. Deşi era pe o listă de aşteptare pentru transplant la o clinică din Milano, boala nu-i mai dădea suficient timp. “Pe 14 aprilie am plecat la Fundeni cu dosarul de transplant, la prof. Irinel Popescu. După o scurtă discuţie cu Domnia sa, am fost dus într-o rezervă, mi s-a pus o perfuzie şi, după un timp, am aflat că a doua zi se pregăteşte un transplant şi că dl. prof. Irinel Popescu crede că ficatul disponibil s-ar potrivi bine pentru corpul meu. Am fost invitat la dl. profesor în cabinet, mi-a explicat ce şanse am – cam 70%! L-am întrebat ce timp de gândire mi-a ramas pentru a lua o decizie. Mi-a spus că una-două ore. I-am zis că nu mă mai gândesc, îl fac! Discuţia cu dl. profesor m-a marcat foarte mult: a fost deschisă, sinceră, mi-a vorbit despre riscuri, n-a încercat să evite răspunsurile neplăcute. Mi-a inspirat multă încredere. Înainte ştiam că voi muri, acum credinţa mea era că totul se va termina cu bine”, povesteşte Gheorghe Penea.
A cerut un notar şi un preot pentru a doua zi dimineaţa, înainte de operaţie. Deşi se lăsase de fumat cu multe luni mai devreme, înainte de operaţie a vrut să fumeze o ultimă ţigară. “S-a întârziat foarte mult cu spoveditul şi împărtăşitul şi n-a mai rămas timp de ţigară. Totuși, în timp ce mă duceau către operaţie, am cerut permisiunea să fumez. Rezidentul care era lângă mine mi-a zis: lasă, domnule, că fumezi după! Am început să râd ca de o glumă involuntară, bună, am renunţat şi am mers extrem de senin şi plin de credinţa că totul se va termina cu bine”, îşi aminteşte Penea.
Ce spune despre omul care i-a salvat viaţa şi i-a dăruit ultimii zece ani, poate cei mai frumoşi? “Sigur că orice aş spune eu se află sub semnul subiectivismului, pentru că dl. prof. mi-a salvat viaţa atunci când eu însumi pierdusem orice speranţă. Este un Mare Om care ştie ce vrea, care are un scop precis în viaţă. Un caracter puternic şi ambiţios, un vizionar!”. Apropierea morţii a scos în evidenţă frumuseţea vieţii: “După ce am realizat că o să supravieţuiesc, m-am gândit la viaţa mea de până atunci. Mi s-a părut că am făcut foarte multe greşeli şi o nouă înţelegere, o nouă perspectivă mi s-a revelat: am înţeles că viaţa e cu adevărat minunată şi că merită să o trăieşti cât mai frumos cu putinţă. Şi aceşti zece ani au fost unii din cei mai frumoşi din viaţă! Cum vreodată aş putea să aduc suficientă recunoştinţă domnului Profesor pentru asta? ”.
Nu crede că el este cel care trebuie aniversat, ci profesorul Irinel Popescu, omul a cărui pasiune şi determinare faţă de profesia de medic a adus ani de viaţă unor pacienţi aflaţi în pragul morţii. (D.B.) <<<