Performanţa numită viaţă

0

Rodica Sărmaş Furnea

46Nu este uşor să “obţii” organe. Mai ales în România, unde mentalităţile şi prejudecăţile se îmbină armonios când e vorba de a pune obstacole serioase în calea inovaţiei. Dacă mai pui la socoteală şi invidiile, activitatea de transplant părea, în urmă cu 20 de ani, o utopie. Cu toate acestea, au existat oameni curajoşi, azi personalităţi incontestabile ale lumii medicale, care şi-au văzut de profesia lor. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu este ușor să faci faţă unor campanii de presă interminabile, puse la cale cu scopul evident de a-ţi distruge cariera. Dar strategiile inteligente şi managementul competent al transplantului de organe şi-au făcut loc printre maliţiozităţile contemporanilor noştri, ajungând în 2010 la bilanţuri impresionante. În transplantul hepatic, de exemplu, rata de supravieţuire imediată este de 90 la sută, la fel ca în ţările occidentale. Şi singurul beneficiar al acestui succes este bolnavul.

Cred că medicul implicat în operaţiile de transplant trebuie să fie un om deosebit. În primul rând, pentru că trebuie să lucreze în echipă. Fiecare greşeală de comunicare, nu neapărat de ordin medical, poate fi ireparabilă. Donatorul de organe constituie începutul şi partea esenţială a lucrurilor. Fără el, transplantul este imposibil. În mod tragic, acesta este cel mai adesea în moarte cerebrală. Discuţiile cu familia lui sunt delicate. De aceea trebuie să fii un interlocutor blând şi ferm, în acelaşi timp. Nu poţi ignora durerea acelei familii, dar nici nu poţi uita că un om va trăi datorită acelui organ. Gestul de a dona organe este unul pur altruist: singura recompensă este mulţumirea că o parte din persoana dispărută continuă să trăiască în trupul altcuiva.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

About Author

Comments are closed.