“Dacă procentul de altruism din fiecare om ar fi mai mare, planeta ar putea scăpa de la distrugere” – era replica memorabilă a unui personaj dintr-un film… slab.
Nu sunt plătită de niciun ONG sau Asociație de pacienți. Fac advocacy pentru toți pacienții, din principiu și dintr-o mare admirație, chiar voi contrazice acele multe voci care spun că nimeni nu face nimic dezinteresat, pe termen scurt sau lung. Mi se mai dă și replica cum că unii reprezentanți ai pacienților nu sunt tocmai „sfinți”. E adevărat. Dar nici toți medicii nu sunt ingeri și nici toți profesorii iubitori de copii. Nu mi se par relevante aceste argumente. E deja un clișeu – inexistența „pădurii fără uscături”.
Pacienții sunt suflete superbe care trăiesc a doua viață și o văd/simt de cel puțin 100 de ori diferit față de ceilalți. Noi intrăm în spital în scop profesional și ar trebui ca, de fiecare dată când îi trecem pragul, să ne închinăm, să mulțumim că nu suntem pacienți (de această dată) sau aparținători.
M-au înconjurat de curând 120 de pacienți ce în istoria lor au suferit un transplant (de ficat, inimă, rinichi sau plămân – acesta din urmă nu în România). Erau veseli, glumeau și se uitau blând la mine iar mie îmi venea să intru în pământ de rușine că mai devreme mă supărasem că ploaia de afară îmi poate murdări cizmele. Erau atât de frumoși și recunoscători și atât de modești în fața camerelor de luat vederi ale celor șapte televiziuni prezente la eveniment. Nu căutau nici faimă, nu aveau interese personale. Veniți din toată țara, erau împreună ca să fie mai puternici și să transmită un mesaj – salvarea vieților mai multor oameni, prin donarea de organe. Doar pentru că ei au avut noroc de un medic cu har și de zile de la Dumnezeu.
Nu cred că Asociațiile de pacienți sunt manipulate în oricare ar fi interesul …oricui…mai puțin cel al pacientului. Cel puțin cele pe care le cunosc. Oamenii pe care i-am privit în ochi sunt „de partea binelui”. De ceilalți nu mă interesează. Sufletul lor știe mai bine ce simte când ochii lor îl privesc pe cel din oglindă. Și din nou, de EI – cei cu suflete pustiite – nu-mi pasă.
Merită să fii alături pacienților din asociațiile de pacienți măcar câteva ore – pacienților transplantați, cu boli rare, cu alte boli cronice – ca să privești primăvara ce tocmai aterizează, cu o stare de fericire (inexplicabilă rațional) și cu energia de a-i susține pe ei și pe medicii care i-au salvat și care îi îngrijesc în continuare, pentru că unii fără alții nu pot exista.
