Mă tot gândeam pe la începutul pandemiei la povestea “Hainele cele noi ale împăratului”, publicată de Hans Christian Andersen încă din 1837, de pe când nu se născuse nici mama corectitudinii politice.
Pentru cine nu a citit-o, în poveste este vorba de un împărat preocupat de fashion, care dorea să aibă cele mai luxoase și nemaipomenite haine. Nu se preocupa de oștire, nu se ducea la teatru, dar avea haine pentru fiecare oră a zilei.
Știind de slăbiciunea împăratului, doi “pehlivani” au venit și au anunțat că pot țese o stofă minunată, nemaivăzută, care avea proprietatea că cei care nu erau potriviți pentru slujba lor nu o puteau vedea. Șmecherii au pregătit războaiele de țesut, cereau mereu aur și mătase ca materii prime, pe care le băgau în buzunar, și țeseau într-adevăr ceva ne(mai)văzut. Oamenii de încredere ai împăratului nu cutezau să‑i spună că nu văd nimic, de frică să nu fie dați afară ca proști și nepotriviți cu jobul. Și tot așa, până când împăratul a ieșit la paradă cu ne(mai)văzutul costum. Toți se minunau, până când un copil a strigat: Împăratul e dezbrăcat! Oamenii au recunoscut vocea nevinovăției și au repetat-o și ei.
Împăratul, deși le-a dat dreptate în sinea lui, a continuat să meargă țanțoș pentru că nu mai putea da înapoi. “Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n‑o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.”
De unde se vede că totuși corectitudinea politică a existat și există din timpuri imemoriale, deși purta cu totul și cu totul alte nume, astăzi pe deplin uitate.
