Profesorul Ioan Cantacuzino (1863 – 1934), una dintre cele mai ilustre personalităţi ştiinţifice ale României, se află printre creatorii medicinii experimentale românești, fondator al şcolii române de microbiologie. Descoperirile sale au avut o importanță deosebită în tratamentul holerei, tifosului epidemic, tuberculozei și scarlatinei.
Tatăl sau, juristul Ion Cantacuzino, a fost ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino, născută Mavros, a jucat un rol important în societatea bucureşteană de la sfârşitul secolului trecut. De la vârsta de opt ani a început să înveţe latineşte, de la nouă ani greaca veche, apoi franceza şi germana. La 16 ani a fost trimis la Paris pentru studiile liceale, iar după obținerea bacalaureatului, în 1882, s-a înscris la Facultatea de Litere, devenind licenţiat în filozofie în 1885.
În toamna anului 1886, s-a înscris la Facultatea de Științe din Paris, iar în 1887 la cea de Medicină unde a urmat cursurile, lucrările practice şi stagiile spitaliceşti. Până în 1891 a frecventat în paralel cursurile celor două facultăți, lucrând și în cadrul mai multor spitale pariziene. Şi-a luat licenţa în științe naturale în 1891, odată cu compatriotul său, Emil Racoviţă, de care a fost legat printr-o strânsă prietenie.
În 1894 a fost numit profesor suplinitor de morfologie animală la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, unde rămâne până în 1896, când se căsătoreşte cu Elena Balş şi revine la Institutul Pasteur, ca asistent în laboratorul lui Ilia Mecinikov. Între anii 1896 şi 1901, principala activitate a lui Ion Cantacuzino s-a desfăşurat în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul Pasteur.
La 38 de ani Ion Cantacuzino este numit profesor la Bucureşti, unde se crease o catedră de medicină experimentală în cadrul Facultății de Medicină. În 1908 este numit director general al Serviciului sanitar, post pe care-l acceptă pentru a încerca să îndrepte starea deplorabilă a sănătăţii populaţiei, izvorâtă atât din condiţiile economice precare, cât şi din lipsa unei solicitudini reale a conducătorilor faţă de problemele de asistenţă socială şi sanitară. Activitatea sa în acest domeniu a culminat cu Legea sanitară din 1910, care-i poartă numele.
În 1912, profesorul Cantacuzino a trimis o echipă de medici în frunte cu C. Ionescu-Mihăieşti să studieze epidemia de holeră din Bulgaria. Rezultatele acestei măsuri de prevedere au constat în culegerea unor date importante din punct de vedere epidemiologic şi microbiologic. S-au adus tulpini de vibrioni holerici şi s-au făcut preparative pentru producţia rapidă de vaccin antiholeric în cantităţi mari, prin punerea la punct a metodelor de cultură în masă, în baloane mari. În 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, trupele române s-au contaminat cu holeră. Profesorul Cantacuzino, desemnat să ia măsurile de oprire a epidemiei, a dispus vaccinarea în plin mediu epidemic a trupelor cu vaccinul preparat din tulpinile izolate chiar în Bulgaria. Aplicarea acestei vaccinări antiholerice, efectuată pentru prima oară în analele epidemiologice pe un număr foarte mare de indivizi, a fost descrisă într-un articol scris de însuşi prof. I. Cantacuzino, apărut în 1920 în Analele Institutului Pasteur.
Un alt vaccin a cărui preparare pusă la punct sub conducerea profesorului Cantacuzino a fost cel antitifoparatific. Aplicarea lui în armata activă a avut ca efect diminuarea impresionantă a numărului de îmbolnăviţi. În 1914, o altă misiune a fost încredinţată laboratorului: prepararea serului antidifteric, urmând ca în 1916 producția anuală să depăşească 15.000 de doze. În 1921 se înfiinţează “Institutul de seruri şi vaccinuri”, astăzi “Institutul de microbiologie, parazitologie şi epidemiologie “Dr. I. Cantacuzino”. În 1928, I. Cantacuzino fondează revista de specialitate “Archives Roumaines de Pathologie Expérimentale et de Microbiologie”.
Profesorul Cantacuzino se stinge din viață în 1934, în urma unei bronhopneumonii.