Marius Bojiţă, LA 70 de ani
Profil subiectiv
Biografia distinsului profesor Marius Bojiţă, ajunsă, iată, în al şaptelea deceniu, oferă o percutantă lecţie de viaţă. După absolvirea Facultăţii de Farmacie din Cluj, în 1965, urmată, cinsprezece ani mai târziu, de obţinerea strălucită a titlului de Doctor în Ştiinţe Farmaceutice, Marius Bojiţă a parcurs treptat toate etapele profesionale: de la asistent stagiar şi diriginte de farmacie până la prestigiosul titlu academic de profesor, apoi decan, rector şi preşedinte al instituţiei căreia i s-a dedicat întreaga viaţă. A fost un parcurs complex, cu numeroase puncte de cotitură, momente de tensiune, parteneriate prestigioase, reuşite marcante. Empatia spiritului critic, mobilizarea secondată de prudență, asumarea riscului împletită cu perspicacitatea intuiției l-au ajutat să devină o personalitate care a contribuit substanţial la sedimentarea tradiţiei universitare farmaceutice din Transilvania. Calităţile care l-au propulsat şi însoţit de-a lungul unei cariere longevive şi excepţionale derivă, fără echivoc, din anvergura intelectuală a domniei sale, dublată de un discernământ atât de rar în modernitatea noastră târzie. Implicat întotdeauna, însă sub semnul unei lucidităţi echilibrate, ambiţios, dar cu principii etice ferme, lider reperabil de la distanţă, dar întotdeuna partenerul celorlaţi pe care-i resimte atât de aproape, Marius Bojită merită admirat pentru distincția academică, cultura rafinată și bogăția umană întruchipate. Cu prilejul acestui deosebit moment aniversar, comunitatea academică recunoaşte în figura profesorului Bojiţă un standard de excelență, un barometru al Farmaciei clujene: fireşte, un om care merită onorat pe deplin.
Mihaela Andoni: Stimate domnule profesor, aş începe prin a vă ura „La mulţi ani!”. E doar o convenţie, însă atunci când ne adresăm unor oameni pe care-i prețuim cu adevărat, ea devine şi autentică. Așadar, aţi împlinit pentru a doua oară 35 de ani. Ce vă doriţi de ziua dvs?
Marius Bojiţă: Sănătate, că-i mai bună decât toate. Îmi mai doresc să am activitate. Sunt un tip care toată viaţa mea n-am avut astâmpăr, n-am stat pe loc, întodeauna trebuie să fac ceva şi chiar la aceşti ani mai ai de făcut o grămadă de lucruri. Pentru copiii mei îmi doresc să-şi vadă de treabă şi, de multe ori, dacă trec printr-un loc sfânt, mă rog să fie respectaţi şi apreciaţi de cei din jur. Mă rog să am şi nepoţi, măcar cândva, dacă nu azi, mâine. Mă rog pentru catedra din care fac parte, pentru familie şi pentru prieteni.
Există vreun elixir sau vreo reţetă nemaipomenită în spatele energiei pe care o degajaţi?
Nu există nicio reţetă, îmi impun eu să fie aşa. Cred că dacă omul are voinţă să facă ceva, poate trece peste orice. Viaţa este un şir de obstacole. Dacă îţi propui să vezi ce este dincolo de acel obstacol, îl poţi depăşi relativ uşor. Şi eu am avut destule obstacole în viaţă, dar întotdeauna am zis că nu am văzut niciun om care să aibă patru ochi, două nasuri sau două capete. Uitându‑mă, toţi erau asemenea mie, deci puteam şi eu să răzbesc. Am avut destule împliniri care mi-au creat mulţumiri, am avut şi eşecuri pe care mi le-am asumat. Pe de altă parte, fericirea supremă a fost atunci când am reuşit să-i bucur pe ceilalţi.
V-aţi născut în vremuri teribile. Pe atunci, la nivel socio-politic, am putea vorbi despre un „duel” cu repercusiuni tragice: se înfruntau, practic, două regimuri totalitare. A învins cel roşu (comunismul), iar dvs. absolveați atunci, probabil, şcoala primară. Cum era copilăria pe atunci?
Anul naşterii mele a fost în plin război. La ţară, într-un sat cu nume deosebit, Pianul de Sus, lângă Sebeş, unde părinţii mei erau învăţători. Îmi aduc aminte de sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Ţin minte că luni de zile am pus zahăr în fereastră ca să‑mi aducă barza un frate şi chiar s-a întâmplat „miracolul”. Iernile erau friguroase şi mă dădeam cu sania în grădina vecinilor. Mergeam la scaldă în vale – aşa se numea râul din sat. La şcoală, aveam o tăbliţă, nu erau caietele şi ustensilele complicate de acum.
N-aţi urmat ingineria, cariera la modă în epocă, v-a surâs „umanismul exact”. Care au fost motivațiile adolescentului în alegerea meseriei? Aţi simţit de la început vocaţia către domeniul farmaceutic sau aţi urmat o chemare imprevizibilă, dar promițătoare?
Am avut un profesor, Titus Bogdan se numea, absolvent tânăr al facultăţii de Filosofie din Bucureşti, şi el mi-a băgat în cap că eu aş putea face Filosofia, ca apoi să devin… ziarist. Cine ştie, eventual ziarist sportiv, şi astfel voi putea călători. Între timp, destinul copiilor familiei Bojiţă fusese stabilit de către părinţi: ăla mare se face doctor, iar ăla mic, inginer. Într-una din zile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am adresat tatălui cu mult respect: „Ştii, eu vreau să mă fac filosof”. La care tata zice: „Poftim? Arată‑mi tu în Sebeş un filosof! Vrei să ajungi ca Kelety?” Ăsta era un avocat care iarna îşi făcea patul sus, pe dulap, pentru că acolo era mai cald. Până la urmă a învins laşitatea mea. Pentru că nu mi-am impus punctul de vedere. Raţionamentul meu a fost că dacă merg la Medicină la Cluj şi nu intru, este vina lor, a părinţilor. Dacă mă duceam la Bucureşti la filosofie, ar fi trebuit să-mi asum un eventual eşec. Nu eram în stare să suport o asemenea înfrângere, am preferat să am pe cine da vina dacă nu reuşesc. Când am venit la Cluj, n-am avut viza medicală pentru examenul de admitere la medicină; suferisem două fracturi la picior în copilărie. Profesorul Nana a scris „Apt farmacie”, deşi nu eram apt nici pentru acest domeniu. Acest profesor mi-a determinat, cumva, destinul.
Aţi fost decan, rector şi preşedinte al Facultăţii clujene de Farmacie, respectiv al UMF „Iuliu Hațieganu”. Cum s-a împăcat profesorul cu administrația? Privind retrospectiv, ce consideraţi că v-a caracterizat: „mâna de fier” sau abilitatea de a negocia, înțelepciunea diplomaţiei?
Două lucruri m-au caracterizat, cred: optimismul şi voinţa. Am vrut să arăt că sunt la fel de bun ca ceilalţi din jurul meu. Nu cred că am fost „mână de fier”, asta înseamnă să fi fost dur. Mie, însă, mi-a lipsit această trăsătură, am preferat întotdeauna relaţia pozitivă cu oamenii.
Carieră sau viaţa personală?
În ’90 am realizat că se întâmpla o schimbare în ţara asta. Spuneam: uite, eu am avut şansa să mă nasc în capitalism, să construim socialismul, dar nu l-am dat niciodată în folosinţă. Acum începe o nouă viaţă. Prin ’93, cineva mi-a spus „Este un domn, farmacistul Mihai Miron, care vrea să vă cunoască, dar să nu vă speriaţi, este foarte tânăr”. Am zis: „Nicio problemă”, ştiţi vorba înţeleaptă: „Trebuie să treacă mulţi ani ca să fii tânăr”. Dânsul mi-a propus să înfiinţăm o afacere împreună, un depozit farmaceutic la Cluj. L-am refuzat pentru că eu îmi alesesem deja un alt drum, însă am convins-o pe soţia mea, care era cadru didactic, să renunţe la învăţământ. A devenit şefa acestui depozit farmaceutic. Mi-a părut bine întrucât această companie era pe atunci o familie în care am fost integrat şi eu.
Se spune adesea despre artă că nu va putea niciodată salva lumea. După o carieră de anvergură și o experiență complexă de viață, considerați că farmacia ar putea vreodată să găsească leacuri pentru a salva definitiv lumea? Cu alte cuvinte, sunteți un utopic sau un scientist cu idealuri?
Profesorii mei din facultate spuneau că farmacia este o artă. Lumea nu cred ca poate fi salvată nici de artă, nici de ştiinţă, căci lumea o salvează oamenii înșişi, cu gândurile şi cu acţiunile lor. Eu foarte mare încredere am în oameni, mai puţin în nişte idei.
Auzim relativ frecvent că în spatele oricărui mare bărbat se află o femeie puternică. Este această observație doar un clișeu al modernității democratice sau ea vorbeşte efectiv despre o realitate existenţială de neignorat?
Eu mă numesc Marius Bojiţă şi toată viaţa mea am făcut ceea ce am vrut, însă nu pot să nu recunosc că deseori, şi acasă, şi la catedră, trăind într-o societate feminină, am fost influenţat de deciziile şi acţiunile femeilor.
– „Nu-i adevărat!” (intervine d-na Dr. Codruţa Maier, membră a catedrei, care e în trecere) „Aţi lăsat impresia că sunteţi influenţat, însă aţi făcut exact ce aţi vrut. (Bojiţă râde)
Există lucruri de care vă este frică?
Nu. Nici de trecut, nici de viitor. Nu mă tem. Mai aveam aşa, o teamă, că pierde „U” la fotbal (râde), dar astea nu sunt frici. Nu mi-a fost frică nici măcar de întuneric.
Să ne închipuim că biografia dvs. este un film a cărui poveste aţi putea-o regiza. Aţi schimba ceva în mod fundamental din cele petrecute?
Nu. Pentru că a fost frumos totul. Şi cu bune, şi cu rele. În fond sunt faptele pe care le-am făcut, evenimentele pe care le-am trăit, nu cred că aş schimba nimic. Poate nici societatea. Aşa mi-a fost dat să trăiesc, într-o astfel de lume. Şi acum sunt optimist că anii ce vin ne vor aduce ceva mai bun. Dacă ar fi să trag o concluzie, aş spune ca îţi trebuie foarte mulţi ani ca să ajungi tânăr, iar tinereţea este o stare de spirit, nu o cifră consemnată în buletin.
