Delia Budurcă, redactor sef
Prof. Nicolae Hâncu împlineste 70 de ani pe 6 iulie. La moment aniversar, ne-a împărtăsit opiniile sale cristalizate în ani de reflectii asupra medicinei, puterii, creatiei, frumosului. Si a rememorat momentele cele mai semnificative ale prodigioasei sale cariere, clădită pe muncă si un optimism si o încredere în oameni neobosite.
Cu ce simtăminte intra tânărul Nicolae Hâncu în profesie, în anul 1963?
Eram ferm convins atunci că voi fi cel putin urmasul prof. Iuliu Hatieganu ca valoare, prestigiu si glorie.
Care au fost oamenii care v-au marcat cariera profesională?
În ordinea cronologică, acestia ar fi:
- Prof. I. Manta, fondatorul scolii de biochimie medicală din România, de formatie profesională germană si franceză; extrem de metodic, un cercetător autentic, auster în profesie, dar mare orator si iubitor de viată
- Prof. Octavian Fodor, care a pus stăpânire pe primii mei pasi ca medic clinician. Vedeam în el persoana completă, adică medicul, cercetătorul si profesorul, împătimit de pictură si de eseistică. Când îmi spunea “mă copile!”, eram în culmea fericirii
- Prof. V. Grigore, căruia îi datorez “repartitia” la Centrul de Diabet, desi intrasem în Universitate la Catedra de Semiologie. Avea o scoală a vietii iesită din comun si stia să fie sef de clinică, pe care o conducea cu o mare abilitate
- Dr. Olimpiu Lucaciu, primul si unicul meu “sef direct” de la Centrul de Diabet (1967-1969) care era tânăr, inteligent, foarte cult, învătându-mă cât de important este să visezi cu ochii deschisi, chiar si în viata profesională
- Prof. Iulian Mincu, pe care l-am cunoscut în 1973, era si este încă un exceptional receptor la nou, bun organizator si un mare luptător. A creat specialitatea Diabet, Nutritie, Boli Metabolice si pentru aceasta noi toti trebuie să îi aducem un prinos de recunostintă.
Îmi amintesc cu plăcere că în urmă cu 25 de ani eram primit într-un grup universitar de elită, bucurându-mă să stau alături de profesorii Puiu Quai, Roman Vlaicu, Barbu Cuparencu si fostul Rector, Gicu Ionescu. Erau exceptionali profesionisti, fascinanti si vizionari, încărcati de un umanism lucid, nediscriminatoriu. Gândirea lor superbă a contribuit mult la dăltuirea mea.
În anul petrecut în Spania (1989-1990) am cunoscut „floarea” diabetologiei spaniole, care era dominată de personalitatea Prof. Emanuel Serrano-Rios, de la Universitatea Complutense. Nu doar că am colaborat cu el, dar, împreună cu sotia mea, am fost găzduiti în vastul său apartament din Madrid, de pe Cea Bermudez. Era un „catedratico” (sef de catedră), enciclopedic, cu cele mai înalte functii în Federatia Internatională de Diabet, clinician exceptional, cunoscut si recunoscut ca valoare absolută peste tot în lume. De la el am învătat că din viata profesională a unui sef de clinică nu poate lipsi activitatea privată. Aici ai timp să îti etalezi arta actului medical, a conversatiei, a diplomatiei si chiar a carismei.
Privind retrospectiv, ce momente importante ati evidentia din prodigioasa dvs. activitate profesională?
În cercetare pot spune că mi-am legat numele de conceptul de “lipidologie clinică”, materializat în monografia cu acelasi nume, scrisă împreună cu Prof. I Mincu, apărută în 1976 si premiată de Academia Română în 1978. Din cunostintele pe care le avem, am fost între primii în lume care am încadrat interesul pentru dislipidemie sub forma acestui concept clinic.
A doua contributie ar fi preluarea conceptului de “risc cardiovascular”, adaptarea lui la specialitatea noastră si diseminarea lui prin toate canalele posibile. În 2003 această preocupare s-a materializat în monografia “Cardiovascular risk in type 2 diabetes mellitus” care a apărut în Editura Springer. Am coordonat atunci activitatea unor exceptionali specialisti din întreaga lume. În ultimii ani interesul meu s-a îndreptat spre farmacoterapia diabetului zaharat, concretizat în monografia “Farmacoterapia diabetului zaharat”, apărută în 2008. La ea au contribuit colaboratorii mei apropiati de la Centrul de Diabet Cluj.
În cele trei aparitii editoriale se regăsesc principalele contributii proprii, atât practice, cât si teoretice.
În anul 2000 am iniţiat studiul EPIDIAB, care înseamnă epidemia de diabet din România. S-a desfăşurat în 13 judeţe şi a constat din monitorizarea cazurilor noi de diabet zaharat. Rezultatele au fost transferate la nivel naţional, rezultând aproximativ 50.000 de cazuri noi de diabet în România. Aceasta a fost prima demonstraţie că epidemia de diabet a pătruns şi în România. Fenomenul a fost semnalat în calitatea pe care o aveam de preşedinte al Comisiei de Diabet a Ministerului Sănătăţii, dar măsurile au întârziat să fie puse în practică.
Pe plan organizatoric, pot spune că sunt extrem de încântat că am contribuit direct la înfiintarea Federatiei Române de Diabet, Nutritie, Boli Metabolice (2001), a Asociatiei Române pentru Studiul Obezitătii (1993), a Asociatiei Române de Ateroscleroză si Lipidologie (1999), a Asociatiei Române de Educatie în Diabet (2001) si a Societătii Române de Nutritie (2003). Finalizarea operatională a acestor societăti stiintifice s-a făcut cu ajutorul colegilor din clinică si din tară si îi mentionez cu plăcere pe: Conf. Dr. I.A. Veresiu, Conf. Dr. Gabriela Roman, Prof. Dr. Maria Mota, Prof. Dr. Mariana Graur.
Cea mai mare realizare profesională cred că este reînfiintarea Centrului de Diabet în anul 1992. Istoria lui a început în 1963, când a fost fondat de Prof. V. Grigore. A functionat 6 ani, după care, în mod surprinzător, tot dânsul l-a desfiintat. Asistenta diabetologică s-a transferat în câteva saloane din Clinica Medicală 2, ambulatorul a fost preluat de Policlinica din vecinătate, iar clădirea a fost „oferită”, pur si simplu, autoritătilor de atunci. Practic, timp de 23 de ani Centrul de Diabet din Cluj nu a mai existat. Noi stim care a fost substratul desfiintării Centrului, dar acum comentariile pe această temă sunt inutile.
După mari eforturi, în 17 martie 1992, am reintrat în clădirea actualului Centru de Diabet, Nutritie, Boli Metabolice. În cei 18 ani care s-au scurs Centrul s-a dezvoltat foarte frumos sub toate aspectele: în îngrijirea pacientilor, în cercetare, într-o bogată colaborare internatională, iar în ultimii ani, în instruirea cu asiduitate a studentilor. De aceea, este firesc să considerăm că ziua de nastere a Centrului este 17 martie 1992.
Un alt aspect al vietii mele profesionale a fost prezenta ca membru în Consiliu, concomitent cu pozitia de Secretar al Grupului de Lucru Învătământ Postuniversitar, ambele sub egida Societătii Europene de Diabet (2001-2005). A fost cea mai înaltă pozitie ocupată de un diabetolog român într-un for stiintific european. În această perioadă am participat la organizarea a numeroase Cursuri Postuniversitare în Dublin, Budapesta, Viena, Kaunas, Wroklaw si, evident, în România. La noi în tară aceste cursuri au purtat numele lui Nicolae Paulescu si s-au desfăsurat la Cluj (de două ori), Arad si Craiova, toate constituindu-se în exceptionale momente de pregătire postuniversitară. Coordonarea era făcută de Facultăti Internationale formate din marcante personalităti europene, din care, cu mândrie spun, făceam si eu parte.
Colaborarea cu Societatea Europeană de Diabet (EASD) continuă si acum. În 2007 am fost ales în Comitetul Executiv al Grupului de lucru „Diabetes and Cardiovascular Diseases” ce apartine EASD. În această calitate am organizat în România primul Curs postuniversitar pe această temă care s-a desfăsurat la Sibiu în 2008, iar în 2009, tot în cadrul acestui grup de lucru, a avut loc la Cluj a doua reuniune europeană în domeniu. Ambele manifestări stiintifice s-au bucurat de un mare succes.
În 2001 se împlineau 80 de ani de când inegalabilul savant român N. Paulescu comunica lumii stiintifice contributia sa extraordinară la descoperirea insulinei. După cum se stie, meritele nu i-au fost recunoscute. Dar noi, Federatia Română de Diabet, Nutritie, Boli Metabolice, al cărei presedinte devenisem între timp, am organizat la Sinaia, împreună cu Fundatia Culturală Română, Academia Română si Academia de Stiinte Medicale, un simpozion international care a marcat decisiv semnificatia descoperirii lui Paulescu. În acelasi an, în urma propunerii noastre, Federatia Internatională de Diabet a recunoscut meritele lui Paulescu în descoperirea insulinei si a hotărât să patroneze acordarea Premiului “N. Paulescu” în cadrul unei sesiuni speciale de la Congresul ce s-a desfăsurat la Paris la finele lunii august. Eram deci foarte aproape de oficializarea repunerii în drepturi a marelui nostru savant. Din păcate, evenimentul a fost anulat în ultimul moment datorită acuzelor de antisemitism care i s-au adus lui Paulescu de către ziarul Le Monde. A fost una din cele mai triste pagini din viata mea profesională.
De ce Galele Medicină, Artă, Cultură?
Medicina a fost şi rămâne o profesie aparte. Au rostit aceasta mari gânditori, scriitori, creatori ai frumosului sau performeri ai inteligenţei umane. Aproape toţi medicii adevăraţi, adică acei iubitori de semeni şi de profesie, au simţit pe parcursul activităţii lor impulsul ca la un moment dat să se desprindă de seducţia actului medical, lăsându-se seduşi de „altceva”. Iar acel „altceva” a însemnat pentru Cronin literatură, pentru Starobinski interdisciplinalitatea, pentru Victor Papilian teatrul, pentru Octavian Fodor şi D. Dumitraşcu pictura şi eseistica, pentru Crişan Mircioiu Albert Schweitzer. Iar pentru Schweitzer însuşi a însemnat îmbrăţişarea lui Bach, mângâind orga în neasemuite interpretări ce au tămăduit sufletele suferinde din pădurile tropicale. Pentru medicul „de toate zilele”, dar sensibil, seducţia de „altceva” înseamnă că, aplecat fiind spre omul bolnav sau cufundat în tratate, să evadeze pentru clipele de respiro spre fiordurile lui Grieg, spre Tamisa împreună cu Haendel, spre grădinile Spaniei ale lui de Falla sau către Munţii Apuseni ai lui Marţian Negrea.
De ce această veritabilă competiţie a seducţiilor şi această evadare? Pentru că întotdeauna acel „altceva” înseamnă frumosul din pictură, din muzică sau din subtilitatea textelor literare. Dar nu numai arta este o fântână a frumosului. Frumosul este pretutindeni. Nu el lipseşte ochilor, ci ochii noştri nu ştiu să-l vadă. Evadând spre frumos şi contaminându-se cu el, medicul îşi reâncarcă energiile sufleteşti, reîntorcându-se spre profesie şi prin ea spre semeni.
Aşadar, aceste evadări nu sunt un hobby. Nu reprezintă un „violon d’Ingres”. Ele sunt acel „altceva”. Sunt ceva vital, pentru că frumosul însăşi este vital pentru împlinirea noastră spre dragoste, înţelegere şi solidaritatea cu semenul suferind. De solidaritate! Pentru că actul medical este exemplara mărturie a solidarităţii umane. Dar pentru ca medicul să fie solidar are nevoie de solitudinea necesară creatorului, fiecare act medical fiind un act de creaţie. Aici, în solitudine, medicul îngemănează ştiinţa cu evadările spre frumos, pregătindu-şi reîntoarcerile spre împlinire.
Cum se poate defini frumosul? L-aş lăsa pe Kandinski să rostească aşa cum a făcut-o în strălucitul său eseu „Spiritulalul în artă”:…„frumosul este tot ce rafinează şi îmbunătăţeşte sufletul”.
Pe acest fundal afectiv a apărut ideea Reuniunilor „MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ”. Ea s-a născut din repetabilele dialoguri cu mine însumi la sfârşituri sau începuturi de zile când, descătuşat de cotidian, îmi descopeream disponibilităţi afective. Am comunicat-o oficial la o şedinţă a Filialei din Cluj a Academiei de Ştiinţe Medicale. D-nul Acad. Ion Baciu a acceptat-o imediat, Dânsul conducând apoi „Reuniunile” în primii trei ani.
Debutul -în 26 martie 1997- a fost un succes total, cu sala Tonitza a Muzeului de Artă arhiplină. De atunci Galele s-au desfăsurat în Sala Studio a Academiei de Muzică “Gh. Dima”, în fastuoasa sală a Operei Române si, în cele din urmă, la Casa de Cultură a Studentilor. Din toamna anului trecut ne-am reîntors în sala Tonitza, datorită faptului că Dl. Stejereanu, directorul Muzeului de Artă, a înteles că promovarea artei se poate face si fără bani.
Doresc să subliniez că un merit deosebit în dezvoltarea Galelor în Cetate l-a avut Dl. Prof. Marius Bojită, care imediat după alegerea ca Rector al Universitătii noastre a decis sustinerea oficială a Galelor. A fost alături de noi de atunci si până în prezent. Am ajus acum la Gala cu numărul 124, si iată cum descrie Prof. Ion Vlad, fost Rector al Universitătii Babes Bolyai semnificatia lor: „este vorba de o tradiţie a spiritului universitar, emblematic pentru Clujul intelectual. „Alma Mater”, loc al convergenţei ştiinţelor şi al valorilor umaniste înregistrează programul, vechi şi în mare parte uitat al extensiunii universitare, în sensul aceluiaşi dialog absolut legitim dintre magistru şi oamenii cetăţii. În felul acesta, spaţiul universitar trece dincolo de amfiteatre, celebrând cunoaşterea şi meditaţia asupra valorilor umane….Sigur, nu e momentul evocărilor şi al convocării mărturiilor marilor personalităţi care au iniţiat şi dezvoltat extensiunea universitară. Ceea ce ni se pare, însă, semnificativ, e faptul că iniţiativa acestor „Reuniuni” a venit de la un reprezentant al Şcolii Medicale Clujene de azi şi cred că este perfect justificată o atare constatare.
Cum ati ajus la eseistică?
Eseurile au venit spre mine dintr-un senin încărcat cu energii afective. Treptat, când acumularea lor a atins pragul disponibilitătilor, m-am îndreptat eu spre ele. Ideea de a le publica apartine celor ce le-au citit. Recunosc că m-a stimulat. Volumul de eseuri, care se numeste “Evadări spre reîntoarceri”, a apărut în anul 2003.
Ce face acum Profesorul Hâncu?
“Sunt cât sunt”, pentru a îl cita pe prietenul si colegul meu de facultate Academicianul Buzura. Împing la căruta care ne trage si privesc cu admiratie la un frumos colectiv care continuă drumul început împreună. Conferentiarii I.A. Veresiu si Gabriela Roman, si mai tinerele colege Anca Cerghizan, Cornelia Bala, Cristina Nită, Adriana Fodor sunt persoane admirabile. Însă am o teamă neascunsă că restrictiile legislative generate sau nu de cele economice ar putea deveni o frână serioasă în dezvoltarea lor profesională.
Care a fost cel mai important suport în viată?
În mod neîndoielnic familia. Sotia mea, Luciana, este în spatele multor realizări, iar spre fetele mele (Anca si Luana) si spre nepotii (Teodora si Andu) îmi zboară mereu gândul când nu reusesc să ies din labirintul iluziilor si al deziluziilor. Prietenia si colaborarea majoritătii colegilor din clinică este al doilea mare suport, fără de care realizările amintite ar fi fost doar partiale.
Cum ati defini medicina? Dar medicul?
Octavian Fodor spunea că “medicina este o dureros de plăcută profesie”, iar Iuliu Hatieganu amintea mereu că “medicul este student toată viata”. Eu îmi permit să îl pastisez, spunând că “diabetologul este rezident toată viata”. Vă citez dintr-un eseu al meu: “Esteticul si eticul în medicină sunt inseparabile. Îndrăznesc a spune că ele formează goticul profesiei noastre. Pe un arc al lui este frumosul, pe celălat morala, iar din punctul maxim al jonctiunii lor tâsneste lumina perpetuă care în interiorul domului veghează drumul stiintei spre sănătatea semenilor”.
Cum vedeti relatia între putere si morală în medicină?
Puterea este fascinantă. Ea îi seduce atât pe cei ce o au, cât şi pe cei care o visează. Puterea provoacă şi satisface, construieşte sau dărâmă, excită delirant sau deprimă maladiv, te îmbracă în aur sau te stropeşte cu noroi. Formele ei, extrem de multiple în manifestare, se întâlnesc peste tot, în marile perioade istorice, clase şi orânduiri sociale, medii politice, profesionale şi familiale.
Enormul interes pentru putere este deci explicabil, la fel ca larga paletă a exprimării lui. De la „Arta regală”, definită elegant de Maurice Druon, la „Puterea în mişcare”, descrisă vizionar de Alvin Toffler, de la cancelariile în care puterea politică devine executivă, la bucătăriile de familie unde se reglementează banii de coşniţă…totul nu este decât o luptă pentru putere.
Dar în medicină, unde arta îmbrăţişării ştiinţei cu conştiinţa se face de către oameni şi pentru oameni, există vreo faţă a puterii? Puterea defineşte posibilitatea unei acţiuni de obţinere a unei schimbări, îndeplinirea unei nevoi ori dorinţe sau, cu alte cuvinte, de realizare a unui obiectiv. Tripodul ei ar fi forţa, banul şi cunoaşterea. Atunci când a descris-o astfel, Toffler a precizat că elementele puterii sunt intercondiţionate dar că, în zilele noastre, rolul cunoaşterii sau a informaţiei a devenit covârşitor.
Medicina are ca trăsătură definitorie actul medical preventiv sau curativ, vizând sănătatea semenilor. Organizarea şi aplicarea lui este complexă şi condiţionată de factori multipli. În contextul acestor precizări, puterea în medicină ar însemna capacitatea de a organiza şi efectua actul medical, astfel ca acesta să fie performant, adică intensiv, extensiv şi nediscriminator. Aici, în profesia noastră, puterea este deci o metodă şi nu un scop în sine.
Care este poziţia elementelor tripodului puterii faţă de actul medical? Trebuie să precizăm de la început că elementele lui, în medicină, au o serie de particularităţi.
Cunoaşterea este cu certitudine componenta esenţială, rezultată din cea mai îndelungată perioadă de studii universitare şi postuniversitare dintre toate specialităţile academice. Se adaugă ceasurile receptivităţii maxime ale solitudinii repetitive.
Cunoaşterea devine fapt, adică act medical, printr-un proces complex în care celelalte două componente ale puterii au roluri bine precizate. Factorul economico-financiar face posibilă implementarea cunoaşterii, iar autoritatea administrativă trebuie să decidă structurile funcţionale şi circulaţia eficientă a banului prin ele. Ea, administraţia, ar fi echivalentul forţei din definiţia toffleriană a puterii, deoarece trebuie să recunoaştem că o semnătură poate să despartă calitatea de contrariul ei, să alunge ciulinii incompetenţei sau, din contră, să-i aşeze pe masa prezidiilor.
Rezultă că, într-un scenariu ideal, componentele tripodului puterii în medicină ar avea ca punct de plecare cunoaşterea ce capacitează administraţia să decidă printr-o bună organizare şi finanţare actul medical. Repet, aşa ar fi ideal.
Adeseori realitatea ne loveşte dureros, obligându-ne să acceptăm şi scenarii neplăcute. Unul ar fi acela în care actul medical depinde prioritar de disponibilitatea bugetară care, de fapt, constrânge şi administraţia, limitându-i culoarele de acţiune. Dacă criza financiară este reală ar exista o înţelegere, situaţie în care tot cunoaşterea ar trebui să găsească soluţii alternative. Mai grav este când boala economiilor cu orice preţ refuză deliberat rolul cunoaşterii, adică al faptelor. Atunci preţul economiilor este sănătatea care, de fapt, nu are preţ.
Cel mai grav scenariu este cel al exercitării autorităţii administrative, decis în mare parte de factorul politic, prin ignorarea tuturor evidenţelor faptice, puterea devenind cinică şi transformată într-un scop în sine. Iar cinicul, spunea Oscar Wilde, “stie pretul la toate si valoarea la nimic”.
Care ar fi locul medicinii private în medicina actuală din România?
Ar trebui să fie unul foarte important si, pe alocuri, asa este. Din păcate, imorala persistentă neoficială a actului medical privat în institutiile statului este o mare pacoste. Eradicarea lui, dacă se va dori asa ceva, va aduce multiple beneficii calitative actului medical propriu-zis, iar pe plan moral va redesena imaginea medicului adevărat în Cetate.
Pe 6 iulie împliniţi 70 de ani. Care este pretul cuceririlor în viată?
Mereu am fost un luptător, nu întotdeauna un cuceritor. Succesul m-a sărutat nu o dată, dar nici loviturile nu m-au ocolit. Pentru mine, viaţa a însemnat în primul rând muncă, muncă disciplinată şi fără preget. Prin ea mi-am făurit un perimetru de siguranţă pe care apoi l-am extins şi l-am convertit în faptele şi împlinirile ce se cunosc. Şi tot în muncă m-am refugiat atunci când, aproape năucit de loviturile unor semeni, eram împins spre căderi abisale. Pot spune, alături de gânditor, că „sunt omul muncii mele”. Am căutat ambientele competitive, în care am evitat culisele, ţintind doar protagonismul scenelor, chiar dacă aici am fost multă vreme doar sufleur. Nu mi-a lipsit curajul deciziilor dramatice, radicale, dar nici forţa îndeplinirii lor.
Asadar, nimic nu a venit de la sine. Nimic nu a fost facil. Totul a rezultat din lupta neobosită a unui optimist fără egal si a unui entuziast contaminant. Am stiut întotdeauna că doar crezând nebuneste în ceva reusesti să cuceresti acel ceva. Că mult visata sansă întâlneste doar spiritele pregătite si că binele vine spre tine în măsura în care si tu te îndrepti spre el. Borges ne avertizează că „nu există o eternitate de fericire”. Eu sunt convins că există doar o eternitate de strădanii pentru a cuceri clipele de fericire.
Cum este viata după ce ai impresia că ai cucerit-o?
Nu cred că am atins coarda curcubeului, dar având primăvara în mine de-a lungul celor patru anotimpuri, stiu că sunt „îndrăgostit de dragoste” si de frumos. Dragoste pentru semeni, dragoste pentru valorile profesionale si morale, dar si pentru frumosul din viată pe care am stiut să îl descopăr. Părintii mei minunati mi-au dăruit o fire bună care îmi permite să mă bucur sincer de bucuria altora si, mai ales, să fiu cu adevărat fericit atunci când fac un bine. Am mereu în fată ceea ce a citat Buzura din Seneca: “Este destul timp să începi să trăiesti, exact din clipa în care ar trebui să te opresti”.
