Ce simplu lucru respirația?! O știm de când ne-am născut, o exersăm pe tot parcursul vieții, putem spune că suntem experți, nu?! Înțelepciunea populară a altor miliarde de experți, pentru că toți exersăm pe planetă undeva, într-o înțelepciune populară, are tot felul de expresii care sunt loc comun, pe cale le-am banalizat, dar care tocmai de aceea își dezvăluie profunzimea numai la o privire atentă și clară: mi s-a tăiat răsuflarea, de largă respirație, inspirație, ultima suflare, toată suflarea, toată suflarea omenească și astea doar așa, la o primă trecere prin gânduri.
Și totuși respirația este cea mai îngustă linie de demarcație între viață și moarte, nimic nu e mai presant ca aerul – “e ca aerul”, că tot vorbim de expresii banale și loc comun.
Pandemia din ultimii doi ani tocmai pe respirație a lucrat și ne-a învățat, sau mai bine zis ne-a reînvățat adevăruri simple pe care le uitasem, ca banalul inspir succedat de miliarde de ori de expir. Respirăm aer, cu compoziția sa perfectă în care oxigenul este doar o parte, mai mult ne arde plămânii sensibili, mai puțin nu ne ajunge. În care dioxidul de carbon e doar o anumită parte, dacă e mai mult decât proporția perfectă ne doare capul, în doar primă instanță. Că nu prea ne putem apăra de noxele sau virușii respiratori, suntem ca într-un mare ocean de aer, un mare lichid amniotic același în care înnotăm cu toții.
Inspirăm vânt, inspirăm viață. Hai că m-am inspirat de la la primăvară!
