Reforma spitalelor, între necesitate şi realitate

0

Sebastian Nicolau

Ne reformăm, ne reformăm. Noi parcă n-am vrea, spun autorităţile, după principiul străvechi “capul plecat, sabia nu-l taie”, dar ne-o impun Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Uniunea Europeană, cei trei jandarmi internaţionali cărora le suntem datori până peste cap. Ei sunt “alibiul” în dosul căruia facem toate năzdrăvăniile (ca să nu spunem prostiile!) care ne trec prin minte. Ca argument al afirmaţiei stau Ordonanţele de Urgenţă, care se dau într-o suită infinită în pofida rezistenţei firave chiar a controversatului nostru Parlament. Şi, conform scenariului caragialesc devenit obişnuinţă, sub presiunea fie a patronatului, fie a sindicatelor, fie a autorităţilor locale, fie în extremis a mulţimii care iese în stradă, actul normativ, copil iubit al ordonanţelor de urgenţă, este “reanalizat”, “revăzut”, corectat sau anulat şi trimis neantului.

Acest carusel al indeciziilor, care pun la îndoială existenţa vreunei competenţe, creează, firesc, confuzii, şi generează o lipsă de echilibru social care, mai ales în condiţii de criză economică, este imperioasă.

În ce priveşte sectorul de sănătate, ultimele săptămâni au fost bântuite de un teribil “tsunami” generat de ideea, în contextul evocat mai sus, a descentralizării, a eficientizării, a economicităţii, a comasării, a desfinţării, a reprofilării şi a reducerii drastice cu peste 100 de spitale a numărului acestora şi cu mai mult de 5 000 de paturi a capacităţii de găzduire a bolnavilor.

Dorim să facem, pe marginea acestei reforme anunţată de Ministerul Sănătăţii şi recomandată, nu impusă, de cei trei monitori, câteva consideraţiuni.

Ideile respective nu sunt noi, ele au o vârstă de cel puţin trei decenii. Era evident încă de-atunci că regimul totalitar, cu concepţia construcţiei de spitale judeţene şi universitare mamut, peste necesarul real de paturi şi morbiditatea teritorială existentă, avea să amplifice numărul unităţilor şi al paturilor. Global, asigurarea cu paturi depăşea 7/1.000 locuitori, în vreme ce atunci erau ţări europene cu un indice de asigurare între 4‑5/1.000 loc. Evidenţa situaţiei impunea, din numeroase considerente, inclusiv economice, dezvoltarea asistenţei ambulatorii şi restrângerea numărului de paturi, după analize pertinente locale, în concordanţă în primul rând cu nevoile populaţiei, fără a fi nevoie de experţi străini şi de inteligenţă de import, după cum ne-au obişnuit măsurile instituite în ultimele două decenii, din păcate, în toate domeniile, inclusiv în sănătate.

De altfel, prin înfiinţarea instituţiei “medicului de familie” s-au făcut şi primii paşi către dezideratul menţionat, deşi suntem încă departe de funcţionalitatea Dispensarelor medicale, ca de altfel, şi a Caselor de Asigurări de Sănătate Judeţene şi a celei Naţionale.

Acum, brusc, fără studii serioase teritoriale însoţite de consultări cu societatea civilă şi cu autorităţile locale, s-a luat decizia ce urmează a fi supusă reanalizării în urma numeroaselor proteste din partea “victimelor” măsurilor pripite, în speţă oamenii sănătoşi şi cei bolnavi. Ca urmare a conformismului prost înţeles faţă de experţii forurilor internaţionale, care nu fac politica sanitară a unei ţări ci doar elaborează recomandări, un principiu valid poate fi viciat şi compromis de autorităţi fragile, prin gândire managerială şi pregătire medicală precară.

Că aşa stau lucrurile ne-o dovedesc numeroasele proteste din lumea medicală reală şi lucidă, care sunt seismograful şi în acelaşi timp barometrul adevăratelor reforme. 

About Author

Prof. Dr. Sebastian Nicolau

Comments are closed.