Regele Mihai și Regina Ana – gene românești (VI)

0

“Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” Nicolae Iorga

Al patrulea copil al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria a fost un băiat, Nicolae, care la maturitate a avut un destin asemănător cu al vărului său de rangul II – Eduard al VIII-lea (1894-1972), rege al Regatului Unit și al Dominioanelor Britanice și împărat al Indiei (20 ianuarie – 11 decembrie 1936). Atât Eduard, cât și Nicolae au pierdut pozițiile privilegiate, moștenite prin naștere, din cauza căsătoriilor morganatice cu femei inferioare rangului lor, femei pe care le-au iubit până la sfârșitul vieții.

VI. Principele Nicolae

La 5 august 1903, în zodia Leului, se naște la Sinaia cel de-al patrulea copil, respectiv al doilea fiu al Principelui Ferdinand, care i-a transmis zestrea genetică mușatină, și al Principesei Maria. Băiatul a primit numele Nicolae, după cel al nașului de botez – Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, văr primar cu Principesa Maria; așa se explică diminutivul Niky atribuit pe lângă numele de botez, identic cu al țarului.

Copilul a fost îndrăgit cel mai mult de către unchiul Carol I, după cum spune Principesa Maria în jurnalul “Însemnări zilnice”: “Unchiul însuși (Carol I) nu rezista acestei mici ființe impulsive ale cărei ștrengării și veselii spontane îl amuzau și îl destindeau. El nu mai putea să se separe de Niky și un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcușor, care cucerise inima austeră a regelui.” Pe când bunica maternă Maria Alexandrovna nu-l găsea la fel de amuzant, mai ales de când, aflat în vizită la ea în Germania, turnase apă în benzina unui automobil; “I-ar trebui o bătaie”, îi spusese aceasta fiicei sale, Maria.

Nicolae se înțelegea cel mai bine cu sora sa Mărioara, mai apropiată ca vârstă. Amândoi aveau pasiune pentru automobile, pe care știau să le repare și să le conducă. Lui Nicolae îi plăcea să pună porecle: Regele Carol I era “Catargul”, datorită ținutei sale rigide, “Mopsul” era fratele Carol, cu care nu prea se înțelegea, încă din copilărie, cum s-a și dovedit după Restaurație.

Iată ce scrie Sabina Cantacuzino (1863-1944), fata cea mare a lui Ion C. Brătianu (1821-1891), premier în timpul Regelui Carol I (27 iulie 1876 – 9 aprilie 1881, res­pectiv 9 iunie 1881 – 20 martie 1888), și soră a lui Ionel Brătianu (1864-1927; premier al României în cinci rânduri): “Copilăria i-a fost puțin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Crescut în mijlocul șoferilor Curții, de mic înjura ca și ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în clasă, astfel că era aproape anal­fabet, până la vârsta [lipsă în text], când Regele Ferdinand, după aventura principelui Carol și anularea căsătoriei acestuia, se hotărî să-l trimită la un colegiu în Anglia. Acolo făcu mai multe sporturi decât teze, dar învăță o ținută elegantă când se afla în lume.

De fapt Principele Nicolae fusese prima dată la Eton, la studii, trimis de către Regele Carol I, care nu fusese de acord cu prima opțiune profesională a nepotului – medicina, pe care o considera a nu fi la înălțimea unui prinț. Aceeași concepție o avusese și tatăl lui Nicolae Kretzulescu (1812-1900), care i-a interzis fiului să urmeze medicina la Paris; cu toate acestea, Nicolae, urmaș al lui Vodă Brâncoveanu (1654-1714; 1688-1714), a ajuns medic și făuritor de școală medicală românească. Nicolae Kretzulescu a fost în două rânduri prim ministru al României (24 iunie 1862-11 octombrie 1863; 14 iunie 1865-11 februarie 1866), membru fondator al Academiei Române (1 aprilie 1866), ulterior Președinte al acesteia (1872-1873 și 1895-1898).

Izbucnirea Primului Război Mondial, în vara anului 1914, l-a determinat pe Prințul Nicolae să se întoarcă în Țară, întrerupându‑și studiile în Anglia; la 10 octombrie moare Regele Carol I, iar Ferdinand și Maria urcă pe tronul României; Prințul Carol devine principe moștenitor, întreaga familie regală se mută de la Sinaia la Cotroceni, inclusiv Nicolae.

În ziua premergătoare intrării în Războiul de Întregire al României, în ziua Consiliului de Coroană de la Cotroceni (14 august 1916), Regele Ferdinand i-a spus Principelui Nicolae: “Dinastiile sunt făcute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn și strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijența sau, și mai rău, refuzul Principilor sau Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere și o călcare de contract. Înseamnă o înșelăciune ce trebuie aspru sancționată de partea lezată în acest legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uităm aliații de sânge în acest ceas de cumpănă al istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligațiile cuprinse în contractul încheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român.” – consemnează principele în memoriile sale, “În umbra Coroanei României”.

În Consiliul de Coroană, Regele Ferdinand a avut o atitudine fermă pentru intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, prim pas pentru întregirea Neamului Românesc. Printre altele, în disputa cu P. P. Carp (filogerman, adept al intrării în război împotriva Rusiei), Regele i-a replicat: “Ați greșit și odinioară, domnule Carp, când ați vorbit despre interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conştiinţa mea, aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav e fiindcă după matura chibzuință eu am ajuns la convingerea, la convingerea adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de față. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut că ați numit-o străină, germană. Nu, e românească. Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională, și revendic pentru cauza mea  cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o!” Cele replicate de către suveran au fost puse în pagină de către I. G. Duca, participant la Consiliul de Coroană din 14 august 1916 (calendarul iulian), de la Cotroceni.

Citind cele spuse de către Regele Ferdinand, nu putem zice decât că Regele s-a dovedit a fi un demn urmaş al Domnitorilor noştri, ce în fapt și era prin moștenirea genetică autohtonă – românească – pornită de la Primul Domn al Moldovei, Bogdan I – Voievod al Maramureșului.

Ce a urmat, știm! Deşi România nu a declarat război Germaniei, aceasta a declarat război României, și nu doar ea, ci toţi aliații Austro-Ungariei. La 6 decembrie 1916 Bucureștiul a fost ocupat, oficialitățile statului român în frunte cu Regele Ferdinand și Regina Maria s-au retras la Iași.

În această perioadă Principele Nicolae  este alături de Casa Regală, în special aproape de Regina Maria, pe care o însoţeşte în vizitele sale prin spitale, cât și pe linia frontului. Acum se poate vedea altruismul său, dar și priceperea sa la automobile. Deşi nu avea decât 14 ani, era un bun mecanic auto, cât și șofer. Era șoferul Reginei Maria, pe care o lua pasager VIP, în mica mașină botezată “Bambino”.

În prima parte a toamnei anului 1918, apare prima criză dinastică în România, prin căsătoria Principelui Carol cu Zizi Lambrino, la Odesa, și renunțarea la Tron. Premierul Alexandru Marghiloman (1854-1925; 5 martie 1918–23 octombrie 1918), care ocupa și postul de ministru de interne, i-a spus Regelui: “Prințul Carol trebuie decăzut din prerogativele sale; prințul Nicolae proclamat în locul său și făcută educaţie severă și serioasă”; opinie neîmpărtășită de către Regele Ferdinand, Regina Maria și alţi politicieni. Regele i-a stabilit lui Carol domiciliu forțat la Mânăstirea Horaița, iar pe Nicolae, la sfârșitul războiului, l-a retrimis în Anglia să-și reia studiile întrerupte în anul 1914.

La Eton, Principele Nicolae a mers cu învățătura pe linia de mijloc, după cum va scrie chiar el în “Memorii”: “Ea [Regina Maria] din păcate afirma că în 1918, când am plecat la Eton, și-au dat seama că nu o să fiu un intelectual. Totuși, în țară mi-am trecut cu brio examenele, chiar doi ani într-un an; la Eton am câștigat un premiu la matematică, dar datorită firii mele meditative, înclinam spre filozofie, căci nu sunt un om de acțiune și n-am nici spirit întreprinzător”.

După absolvire, este încadrat ofiţer cadet în Marina Britanică (Figura 40), merge în misiuni maritime multiple: Malta, Smirna, Constantinopol, Alexandria etc, “pentru a apăra interesul imperiului britanic”, după cum scrie Regina Maria. După a treia renunțare la Tron a fratelui său Carol, apar Legile de la 4 ianuarie 1926, care modifică Statutul Casei Regale, stabilind succesiunea la Tron a principelui minor, Mihai, și componența Regenței: Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea și Magistratul Gheorghe Buzdugan.

După decesul Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, în aceeaşi zi, spre seară, cei trei Regenți depun jurământul în cadrul ședinței reunite a Adunării Deputaților și Senatului: Jur credință Majestății sale regelui Mihai I. Jur de a păzi Constituțiunea și legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale și integritatea teritoriului.”

Din păcate, Regența a devenit o țintă a atacurilor “carliștilor”, care susțineau venirea pe tron a Principelui Carol, alias Carol Caraiman, adversari ai Partidului Național Liberal, în principal ai lui Ionel I. C. Brătianu, premier în funcţie; unul dintre adversarii de prestigiu era Iuliu Maniu. Prim-Regen­tul Nicolae (Figura 41) i-a propus lui Brătianu să facă un guvern de uniune naţio­nală; principele a fost refuzat categoric pe motiv că un asemenea guvern nu este oportun. În plus, Brătianu a creat o reţea în jurul lui Carol care îi spiona fiecare mişcare. La sfârșitul lunii iulie 1927, la Paris, Prințul Carol a acordat un interviu ziarului “Le Matin”, în care și-a reconsiderat ultima renunțare la Tronul României, spunând în clar că se va reîntoarce în Țară pentru a urca pe tron.

După moartea lui Ionel Brătianu, pe 24 noiembrie 1927, și alegerea ca preşedinte liberal a lui Vintilă Brătianu, nominalizat prim ministru de către Regență, conflictul dintre carliști și anticarliști capătă noi dimensiuni, punându-i pe regenți între ciocan și nicovală. O primă tentativă de revenire a lui Carol în țară a fost dejucată de către guvernul britanic, la începutul lunii mai 1928, blocând la sol avionul în care urma să se îmbarce Carol pentru a ajunge la Alba Iulia. Aici, la 10 mai, avea să aibă loc o mare adunare populară, pusă în scenă de către național-țărăniști; “surpriza senzațională”, scăpată pe surse, nu s-a materializat, prin “coborârea din cer a prințului salvator” al Neamului românesc. Au punctat anticarliștii, și prin divorțul intentat de către Principesa Elena soțului Carol, pe motiv de părăsire de domiciliu. Căsătoria a fost desfăcută la 21 iulie 1928 de către Curtea de Apel.

La 10 noiembrie 1928, Regența îl numeşte prim ministru pe Iuliu Maniu, în urma demisiei din 3 noiembrie a lui Vintilă Brătianu; alegerile parlamentare sunt câştigate de către Partidul Național Ţărănesc cu un scor istoric de 77,77%; liberalii au obţinut și ei un scor, tot istoric, de 6,55%.

În tot acest timp Prințul Nicolae, prim-regent, se simte încorsetat de poziţia oficială pe care o ocupă; încet, încet devine carlist prin acţiunile sale. Corespondează în secret cu fratele său Carol, care îi răspunde: “…ar fi nevoie mai mult ca oricând să fim unul lângă altul, căci pentru unul singur e greu, dar fiind doi, cu acelaşi suflet, cu acelaşi sânge, s-ar putea face mai mult...”  Prin temperament cât și prin spiritul sportiv, înflăcărat, de automobilist, prin accidentele de pe străzile Capitalei, din cauza vitezei excesive a automobilului pe care îl conduce, cu pălmuirea și umilirea în public a altor șoferi, cât și prin aventura amoroasă cu Ioana Săveanu, Prim-Regentul ține prima pagină a ziarelor.

Regența pierde din prestigiu și mai mult după decesul magistratului Gheorghe Buzdugan, pe 7 octombrie 1929, și prin numirea în funcţia de regent a lui Constantin Sărățeanu, la insistențele lui Iuliu Maniu, prim ministru. Sărățeanu era “un ilustru necunoscut”, după cum spunea Nicolae Iorga, la care Patriarhul Miron Cristea, al doilea regent, îi spune lui Nicolae Iorga (1871-1940): “Regența nu merge pentru că nu are cap. Prințul își fumează țigările, Sărățeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”. Acestea precum și alte motive au dus la prăbușirea totală a autorității Regenței în fața opiniei publice.

Carliștii câştigă teren de acțiune, reuşind în cele din urmă aducerea în Țară a lui Carol, la 6 iunie 1930, și urcarea sa pe tron – Restaurația, la 8 iunie!

În perioada Restaurației Nicolae a fost alături de fratele său Carol; l-a îmbrățișat călduros când a sosit la Cotroceni, a fost prezent la toate întâlnirile pe care le-a avut cu liderii politici români. Singura opoziție la urcarea pe tron a avut-o Carol din partea liberalilor, cât și câteva condiționări efemere: nominalizarea la postul de prim regent, renunțarea la relaţia amoroasă cu Elena Lupescu și refacerea mariajului cu Principesa Elena; condiţiile puse de către Iuliu Maniu au fost respinse. Iuliu Maniu a demisionat simbolic, iar Regența, în frunte cu Prim-Regen­tul Nicolae, l-a numit premier pe Gheorghe Mironescu (1874-1949). “Premierul Restaurației” a avut cel mai scurt mandat din istoria României; în prima zi de mandat, 7 iunie 1930, i-a convocat pe membrii Adunării Deputaților și Senatului “pentru a decide asupra exercitărilor prerogativelor regale.” Iar Reprezentanța Naţională, la 8 iunie, condusă de către Ștefan Cicio Pop (1865-1934), a anulat Legile de la 4 ianua­rie 1926 și l-a proclamat Rege pe Carol al II-lea, care după ce a depus jurământul a ţinut un discurs reconciliant; Mihai, regele minor detronat, a primit titlul de Mare Voievod de Alba-Iulia. Tot la 8 iunie, Regența s-a autodizolvat, iar spre seară “premierul Restaurației” și-a depus mandatul în fața Regelui, după 48 de ore de când i s-a încredinţat de către Regență.

După urcarea pe tron a lui Carol, în primul an, relaţiile celor doi frați au fost normale. Situaţia s-a înrăutățit iremediabil începând din toamna anului 1931, din cauza unei femei pe care Nicolae a cunoscut-o la Automobil Clubul Roman, în 1928. Noua amantă a Prim-Regentului era soţia lui Radu Săveanu, prieten cu Nicolae. După cum spune Constantin Argetoianu, soțul încornorat a aflat despre relație într-un mod inedit: “Scandalul a izbucnit într-o zi, la poarta Automobil Clubului. Prințul dejunase cu iubita și cu soțul ei, coborâseră toţi trei scara și, când să se despartă, doamna Săveanu, în loc să se urce în mașina conjugală, s-a urcat în cea a Prințului și a șters-o fără nici o explicație. Săveanu a sărit în a lui și a pornit după ei. În dreptul palatului Prințesei Elena, Prințul a oprit mașina, a scos garda și… a ordonat arestarea soțului.”

După divorțul cerut de Radu Săveanu, în toamna anului 1931, la 28 octombrie, Ioana Dumitrescu (Figura 42), mai nou Doletti, fostă Săveanu, se căsătorește cu Prințul Nicolae de Hohenzollern, fără ca acesta să aibă permisiunea fratelui suveran. Căsătoria a avut loc în satul Tohani – Buzău, unde se afla moșia socrului mic. A urmat din nou un mare scandal, de data aceasta între cei doi frați, Regele și Principele. Principele Nicolae nu făcuse altceva decât să repete ceea ce a făcut Regele, pe atunci Prințul moștenitor Carol, în anul 1918, la Odesa, când s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. Regele a ordonat distrugerea actului de căsătorie, ordinul l-a executat ministrul de interne, Constantin Argetoianu, rupând fila respectivă din Registrul de Căsătorii, ce a fost adus la Bucureşti; registrul original a fost copiat în amănunt până la data căsătoriei princiare, căsătorie care nu se mai regăsea înscrisă în noul Registru, înapoiat Primăriei din Tohani. Doar că Principele Nicolae făcuse o copie după certificatul original și a refuzat să recunoască desfacerea căsătoriei, pronunțată de către Tribunalul Ilfov în luna decembrie 1931.

În urma refuzului de a se despărți de Ioana Doletti, născută Dumitrescu, temporar Săveanu, Principele Nicolae pleacă în exil cu soţia (Figura 43).

Situaţia creată a fost o nouă traumă pentru Regina Maria, supra-adăugată la cele pe care i le provocase primul născut, în anii 1918 și 1925, dar și după întronarea sa, prin marginalizarea politică și “exilul” la Bran și Balcic. “Și tu, ca și Carol, v-ați sortit decăderii din cauza unor femei care vă sug sângele și vă năruie idealurile de puritate. Distrugeți amândoi munca a două generaţii și nu vă dați seama nici unul, nici altul, că dansați pe marginea unei prăpăstii”, îi spunea Regina Maria fiului Nicolae.

Prințul Nicolae revine, aproape în fiecare an, în țară, dar fără a obţine de la Rege recunoaşterea legitimității căsătoriei sale; în anul 1934, după mijlocul lui octombrie, s-au întâlnit la Belgrad, la funeraliile cumnatului lor – Regele Alexandru I Karagheorghevici, soțul Mărioarei; nici în aceste momente tragice nu au reuşit să se apropie și să se împace.

În anii 1935, 1936, Principele primeşte diverse funcţii: inspector șef al Aviației, cât și amiral al Flotei și inspector general al Armatei; funcţii în fapt onorifice, fără de nicio putere.

După cum scrie Nicolae în “Memorii”, ultima punte de legătură dintre frați s-a rupt la Crăciunul anului 1936: “Odată cu apropierea Crăciunului – o mare sărbătoare la Palat – mi s-a părut că a sosit timpul să ne angajăm în pregătiri. Dar nu mi s-a spus nimic și am început să pregătesc tot ce trebuia pentru pomul de Crăciun la Snagov. I-am invitat acolo pe adjutanți, foşti și actuali, pe ofițerii din escadronul meu, eram cu toții vreo douăzeci de persoane. La 22 decembrie 1936, spre seară, primesc un telefon prin care sunt anunțat că urmează a mă prezenta la Palat, în ajun de Crăciun. Am răspuns fără echivoc, în sensul că nu pot să vin, întrucât am organizat eu însumi un pom de Crăciun; și apoi, dacă prezența mea era dorită acolo, ar fi fost corect să fiu anunțat cu cel puțin o săptămână înainte, și oricum nu pot merge nicăieri fără soție. Telefonul a sunat necontenit, chiar sora mea Elisabeta a insistat, dar din fericire nu și maică-mea. Am vrut să arăt că nu admit să fiu tratat ca un nimeni și că, dacă Carol, Lupeasca și Urdăreanu erau în suferinţă în ceea ce priveşte demnitarii, eu nu eram. Și astfel s-a rupt, fără putință de reparație, ultima punte între Carol și mine.

Într-adevăr puntea s-a rupt definitiv, urmând excluderea Prințului Nicolae din Casa Regală a României, retragerea tuturor titlurilor și tăierea oricăror drepturi materiale. Se pare că nu a fost străină de decizia Consiliului de Coroană din aprilie 1937 nici Elena Lupescu, care l-a influenţat pe Rege, din cauza apropierii Principelui de Mișcarea Legionară, fapt care l-a determinat pe Carol II să-i solicite lui Gheorghe Tătărăscu (1886-1954; premier: 3 ianuarie 1934-28 decembrie 1937, 25 noiembrie 1939-4 iulie 1940) să demareze procedurile pentru soluţionarea “cazului”, care trena de 6 ani. Premierul îi solicita Prințului să renunțe la cererea de legiferare a căsătoriei cu Ioana Doletti, solicitare care venea, în fapt, din partea fratelui regal. “Somat însă de cererea categorică a Majestății Voastre de a lua o hotărâre, declar: nu înțeleg a mă abate nici de la legile moralei, care îmi impun ținerea cuvântului dat, și nici de la îndemnul sufletului meu: deci anunț categoric Majestății Voastre că intențiunea mea este de a reface căsătoria anulată. Sunt al Majestății Voastre cu cel mai profund respect – Nicolae, Principe al României.” Un răspuns răspicat, ferm, clar, dat Regelui, care ne arată caracterul lui Nicolae.

Ce a urmat? Iată decizia Consiliului de Coroană din 9 aprilie 1937: “Alteța sa Regală principele Nicolae încetează de drept a mai face parte din familia domnitoare și pierde toate drepturile și prerogativele legate de această calitate.” I s-a luat și numele de Hohenzollern; principele a devenit un simplu cetăţean pe nume Nicolae Brana, nume derivat de la castelul Bran, pe care l-a îndrăgit foarte mult, atât el cât și sora sa Ileana.

Ex-Principele a revenit în țară o singură dată, în iulie 1938, pentru a participa la funeraliile Reginei Maria. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ion Antonescu (1882-1946), după un prim refuz, i-a permis să se repatrieze; însă dacă ar fi revenit, Nicolae nu ar fi avut unde să locuiască – Palatul Snagov îi fusese luat în 1937, iar între anii 1941-1944 devenise reședința lui Antonescu. Palatul fusese construit în anul 1930 pentru Principele Nicolae, după planurile arhitectei Henrieta Delavrancea (1897-1987), fiică a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918), soră cu celebra pianistă Cella Delavrancea (1887-1991). Din vechiul Palat, arhitectul Nicolae Vlădescu (1927-2014), în anii 70’, a mai păstrat doar intrarea, holul și scara principală, care au fost integrate în noul Palat de la Snagov, reședință a lui Nicolae Ceaușescu (1918-1989).

Regele Mihai, în anul 1942, îi reatribuie lui Nicolae titlul de principe și numele de Hohenzollern, cât și toate prerogativele de membru al Casei Regale a României.

În perioada comunistă Principele Nicolae a fost un lider important al exilului românesc, pe care a căutat să-l unească. A reuşit doar parţial, nereușind să stabilească un contact apropiat cu Regele Mihai. A activat în Franţa, înfiinţând la Paris “Centrul Român de Cercetări”; la Madrid a tutelat două reviste, “Libertatea românească” și “Fapta”, înfiinţând și editura “Factum”. În Germania, la Freiburg, a sprijinit financiar Biblioteca Română; din Bavaria, Principele a transmis mesaje de încurajare către poporul român și de rezistență în fața comunismului, vorbind la Radio Londra, Vocea Americii, Radiodifuziunea Italiană și Europa Liberă. Autorităţile comuniste l-au considerat inamic al statului; cetățenia română i-a fost retrasă în anul 1948. Este demn de remarcat și de su­bliniat că autorităţile vest-germane i-au acordat cetățenia, pe care Prințul a refuzat‑o, spunând că el este cetăţean român.

Principele Nicolae a fost singurul din familie participant la funeraliile ex-Regelui Carol II, ce au avut loc la Lisabona, în 1953, în prima parte a lunii aprilie: “Am venit la înmormântarea lui Carol pentru că am simțit că era de datoria mea, deşi l-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume. Carol a fost însă fratele și regele meu.

În anul 1963, Principesa Ioana Doletti, dragostea vieţii Prințului, a murit. În memoria ei, soțul a fondat Fundaţia de Cultură Românească “Principesa Ioana”, cu sediul în Loretteberg – Freiburg, Germania de Vest. După patru ani, în anul 1967, Nicolae se recăsătorește cu Maria Thereza Lisboa Figueira de Mello (1913-1997), de origine braziliană.

În anii ultimi ai vieţii, Principele Nicolae îşi scrie memoriile, pe care din păcate nu a reuşit să le finalizeze; perioada 1918-1936 din scrierea memorialistică a fost publicată la Editura Moldova-Iaşi în anul 1991, sub titlul “În umbra Coroanei României – Prințul Nicolae de Hohenzollern”.

Principele Nicolae a murit în Elveția, la 9 iunie 1978, la vârsta de 74 de ani; nu a avut copii cărora să le transmită genele mușatine pe care le avea în Genom. Ultima lui dorinţă testamentară a fost de a fi adus în Patria în care s-a născut – ROMÂNIA, pentru a fi înmormântat la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand I și Regina Maria, Regele Carol I și Regina Elisabeta. Cu toate acestea, nu s-a cerut aprobarea autorităților comuniste. Principesa Theresa, a doua soție, și-a depus soțul în mormânt la Laussane-Elveția, lângă prima lui soție, Principesa Ioana Doletti.

Destinul se arată câteodată ostentativ în văzul tuturor. Dar mai bine gândite, ce însemnează prima sau ultima dragoste? Ultimii dintre oamenii cei mai inteligenți din acest secol [Prințul Nicolae] aseamănă dragostea cu testamentul: ultima le anulează pe celelalte”, a scris secretarul particular al Principelui Nicolae, Mihai Fotin Enescu (1897-1987) în cartea “Principele Nicolae. Încercare de portret veridic”. Citiți textul și interpretați-l pentru a desluși sensul celor zise de către Nicolae lui Fotin Enescu. Iar în testament ultima dorinţă exprimată în scris a Principelui Nicolae a fost de a fi înmormântat la Curtea de Argeș, dorinţă pe care ar fi necesar a o avea în vedere Casa Regală Română, precum și Statul Român!!!

În articolele următoare vom scrie despre Principesa Ileana și Principele Mircea. De asemenea vom releva legăturile de rudenie ale principilor și prințeselor române cu casele regale și princiare din Europa.

Bibliografie SELECTIVĂ:

  • Linenberg Paul –“Regele Carol I al României”, Ed. Humanitas, 2006
  • Scurtu Ioan – “Istoria Românilor în timpul celor patru regi. CAROL I”, Editura Enciclopedică, 2011
  • Scurtu Ioan – “Istoria Românilor în timpul celor patru regi. FERDINAND I”, Editura Enciclopedică, 2011
  • Scurtu Ioan – “Istoria Românilor în timpul celor patru regi. CAROL al II-lea”, Editura Enciclopedică, 2011
  • Ion Dorin Narcis – “Carol al II-lea al României, un rege controversat”, vol 1-5, Muzeul Național PELEȘ, 2020
  • Wolbe Eugen – “Ferdinand I, ÎNTEMIETORUL ROMÂNIEI MARI”, Editura Humanitas, 2006
  • Gauthier Guy – “Missy, Regina României”, Editura Humanitas, 2006
  • Regina Maria a României – “Însemnări Zilnice”, vol. III, IV, Editura Humanitas, 2006
  • Duca I. G. – “Memorii”, Editura Machiavelli, 1992 – 1994
  • Argetoianu Constantin – “Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”, volumele 1-11, Editura Machiavelli, 1997-1998
  • Prințul Nicolae de Hohenzollern – “În umbra coroanei României”, Coordonator Gheorghe Buzatu, Editura Moldova, Iaşi, 1991
  • ***Movileștii: istorie și spiritualitate românească. Vol I-III, Ed. a 2-a – Suceava: Mușatinii, Sfânta Mănăstire Sucevița, 2013
  • ***Nicolae, Principe al României, https://ro.wikipedia.org
  • ***Criza dinastică din România – Enciclopedia României, http://enciclopeediaromaniei.ro
  • ***Nicolae al României, https://koaha.org

About Author

Teodor Horvat Alexandru Nicodin Alin Burlacu

Leave A Reply