Roxana Stegăroiu a plecat acum 19 ani în Japonia pentru o bursă de doi ani. A învăţat limba, admiră încă civilizaţia şi serenitatea japonezilor, este profesor asociat la Facultatea de Medicină Dentară de la Universitatea Niigata, a studiat şi publicat în reviste internaţionale rezultatele cercetărilor sale şi a asimilat lecţia japoneză a rezistenţei la cataclisme: solidaritatea umană. Şi a înţeles că dacă soluţia unei probleme încă e ascunsă, asta nu înseamnă că nu există, ci doar că nu o vedem încă. >>>
Când ați plecat din România, şi de ce în Japonia ?
La scurt timp după absolvirea Facultății de Medicină Dentară din cadrul UMF “Carol Davila”, București, mi s-a oferit șansa să aplic pentru o bursă a guvernului nipon: doi ani de cercetare în stomatologie. Cunoscând nivelul ridicat al stomatologiei nipone, mai ales al tehnologiilor, instrumentarului și materialelor dentare folosite, și nu în ultimul rând fiind atrasă de profunzimea culturii tradiționale japoneze, mi-am înfrânt frica pentru o țară a cărei limbă nu o cunoșteam și am aplicat pentru bursă. În aprilie 1992 am plecat spre Osaka, unde șase luni am studiat limba, împreună cu mulți alți studenți-cercetători din toate colțurile lumii. În octombrie m-am mutat în Niigata, cel mai mare port de la Marea Japoniei, pentru a studia și a face cercetare la Universitatea Niigata în protetică dentară și implante dentare, ceea ce-mi doream. Intenţionam inițial să mă întorc după doi ani în țară, dar am decis să fac și doctoratul, finanțat de aceeași bursă.
Reușisem să obțin rezultate bune în cercetare, concretizate într-un material acceptat de o revistă de protetică de renume, “Journal of Prosthetic Dentistry” (SUA). În plus, am dorit să aprofundez mai mult domeniul implantelor dentare, lucru ce l-am reușit în cei patru ani de doctorat. Teza de doctorat, scrisă sub îndrumarea prof. Haruka Kusakari, șeful Catedrei de Protetică Fixă, și a prof. Osamu Miyakawa, șeful Catedrei de Materiale și Tehnologie Dentară, a fost punctul de pornire al altor două articole publicate în “International Journal of Oral and Maxillofacial Implants”.
Cum a continuat parcursul dvs profesional? Ce faceți acum ?
La terminarea doctoratului îmi doream să continui cercetarea în același domeniu, și am avut o șansă rară și complet neașteptată pentru un străin în Japonia, de a primi un post de asistent universitar chiar la Catedra de Protetică Fixă. Astfel, din aprilie 1998 am devenit cadru didactic la Facultatea de Medicină Dentară din Univ. Niigata, iar din 2004 sunt profesor asociat. Predau în cadrul Departamentului de Sănătate Orală și Asistență Socială, departament înființat atunci, cursurile de protetică dentară, dar ţin şi ore de alte specialități stomatologice predate printr‑o metodă mai nouă, “Problem-Based Learning” (PBL). Este principala metodă de învățământ utilizată în acest department. Presupune ca un grup restrâns de 6-8 studenţi să rezolve o “problemă”, care li se dă sub forma unei istorioare, care le pune studenților întrebări legate de subiecte de specialitate. În urma discuțiilor în grup, sub îndrumarea din umbră a unui cadru didactic, studenții vor stabili mai întâi ce trebuie să învețe spre a rezolva “problema”, și apoi vor formula o ipoteză pe baza cunoștințelor pe care le au. După câteva zile de studiu individual, studenții se reîntâlnesc și își prezintă unul altuia cele învățate, tot sub supravegherea unui tutore, urmând să discute dacă ipoteza lor inițială era corectă sau dacă trebuie rectificată. În final au un seminar în care pot pune întrebări cadrelor didactice care formulează acele “scenarii”, înainte de examenul la disciplina respectivă. Această metodă relativ nouă de învățământ a apărut în Marea Britanie și a fost preluată ulterior de multe universități celebre din SUA, Australia, Japonia. Studenții se simt mai întâi nesiguri dacă au învățat cât și ce trebuie, dar după primele examene majoritatea câștigă încredere sau înțeleg cum trebuie să învețe. Acest mod de învățare îi ajută nu numai în facultate, dar și ulterior, în viața profesională, să facă față unei situații noi şi să-și caute singuri informațiile necesare în noianul de date și teorii. De asemenea, studenții învață cum să discute o problemă profesională, chiar și atunci când opiniile lor nu converg, spre a conduce discuția spre un rezultat concret, pozitiv.
Și în cadrul Departamentului de Medicină Dentară a fost introdus învățământul PBL, la un curs de sinteză din anul 5, dar în rest prevalează cursurile tradiționale, dublate de practica studenților în laborator, pe manechin, și, în ultimul an, la pacient.
Practica pe manechin m-a impresionat din primul moment, pentru că studenților li se cere foarte multă practică, în aceeași postură, cu același instrumentar și aceleași materiale pe care le vor folosi ulterior la pacient, şi aceeași calitate înaltă a produsului finit.
Desigur că dotarea exemplară a laboratoarelor face posibil acest lucru, dar și costul suportat de fiecare student, pentru consumabile, este foarte mare.
Pe lângă cursurile din facultate, predau şi la școala postuniversitară aflată în aceeași incintă, ale cărei cursuri sunt urmate de “studenții la doctorat”, în cea mai mare parte absolvenți înscriși la cursurile de patru ani necesari. Doctoratul este acordat după obținerea unui număr de credite și în urma unui examen final, pe marginea tezei ce conține rezultatele cercetării proprii, originale. Eu țin un seminar de biomecanică aplicată în protetică pentru doctoranzii în stomatologie și alte cursuri și ore de seminar la masteratul și la doctoratul de Sănătate Orală și Asistență Socială. La aceste programe avem studenți și la zi și la seral, petrecând în acest fel aproape toată ziua în facultate, făcând echilibristică între viața de familie și cea profesională…
Mi-au fost încredințați, de-a lungul anilor, spre îndrumare directă, dar sub tutela unui profesor, și câțiva doctoranzi la stomatologie, atât japonezi, cât și străini. Rezultatele acestor cercetări, cât și ale celor proprii, s-au concretizat în articole publicate în reviste de circulație internațională: “International Journal of Oral and Maxillofacial Implants”, “Clinical Oral Implants Research”, “International Journal of Prosthodontics”, “Journal of Prosthetic Research” etc.
Lucrez acum cu un doctorand japonez extrem de muncitor, ce studiază tot în domeniul implantelor dentare. În paralel conduc și o cercetare proprie folosind metoda elementelor finite în evaluarea stresului în trabeculele osoase din jurul implantelor dentare, ale cărei rezultate le voi prezenta anul acesta la nivel național, dar și internațional, la conferința asociației “International College of Prosthodontists”, ce se va desfășura în septembrie în SUA. Pentru a finaliza acest proiect de cercetare, pentru care am primit în anii trecuți fonduri de la guvernul nipon, doresc să prezint rezultatele și într-o revistă de specialitate.
Dar cel mai mare și cel mai dificil “proiect” pe care îl am în prezent este să reușesc să acord mai mult timp familiei, și mai ales băieților mei de 10 și respectiv 8 ani.
Care au fost primele impresii despre Japonia și sistemul japonez de sănătate ?
Primele impresii despre Japonia au fost copleșitoare: o țară extrem de civilizată și bine organizată, curată, cu o abundență de bunuri de consum, dar cu oameni modești, tăcuți, concentrați asupra muncii lor, atenți la detalii și mereu cu gândul la sentimentele celorlalți semeni: să nu deranjeze, să nu inoportuneze, să nu sară în ochi, să nu fie altfel decât cei din grupul lor… Armonia pare să fie un țel firesc în tot ceea ce întreprind și binele colectiv primează față de cel individual.
Prima reacție la contactul cu sistemul de sănătate japonez, mai concret la intrarea în Clinica de protetică fixă de la facultate, a fost uimirea față de abundența instrumentarului și a materialelor dentare.
Cum aţi caracteriza sistemul japonez de sănătate ?
Sistemul de sănătate nipon este foarte bine organizat și ușor accesibil pacientului: există numeroase clinici și cabinete particulare de diferite specialități, dar și spitale care cuprind în aceeași incintă și policlinici, medicii tratând atât bolnavii internați cât și pe cei veniți la dispensar, după un program bine determinat. De obicei muncesc și mult peste program, pentru a duce treaba la bun sfârșit și fără nici o recompensă materială pentru orele suplimentare. Personalului medical nu i se permite să aibă cabinete sau clinici particulare dacă lucrează la stat. Pot însă efectua un număr limitat de consultații/ tratamente la cabinetele/ spitalele particulare în specialitatea lor. Deși pacienții sunt încurajați să vină la unitățile mari cu recomandări de la clinici mai mici, în general sunt acceptați și fără recomandare. Nu există însă sistemul de medic de familie, ca în România.
Sistemul de asigurări de sănătate este bine organizat spre a curprinde toți cetățenii, fie în sistemul de asigurări de sănătate de la locul de muncă, fie în cel național, pentru cei ce nu lucrează sau pentru pensionari. Cota de asigurare depinde de venitul fiecăruia, iar pacientul plătește 30% din consultație, investigațiile clinice și paraclinice și tratamentul, inclusiv medicamentele cumpărate de la farmacie. Principalele boli sunt acoperite de asigurări, dar nu toate, de aceea unele persoane aleg și un sistem suplimentar de asigurare privată, în special pentru a acoperi costurile mari ale operațiilor și tratamentul cancerului. În orice specialitate, costurile suportate de casele de asigurări sunt aceleași pentru o anumită manoperă, tratament, etc, indiferent de clinică, pacient sau medic. Pentru actele medicale care nu sunt suportate de asigurări, spitalul, de stat sau privat, stabilește prețurile pentru fiecare operaţiune. Ce e drept, costurile investigațiilor și ale tratamentelor medicale, fie cele stabilite de stat, fie de spitale, sunt pe măsura dotării și a grijii atente acordate de personal, dar nu sunt necesare alte suplimente.
Ce am putea prelua la nivel de sistem din experienta japoneză ?
Atitudinea față de muncă, față de colectivitate, față de mediu.
Cel mai dificil moment trăit acolo ?
Teama de urmările catastrofei nucleare de la centrala din Fukushima.
Dar cel mai frumos ?
Au fost multe momente frumoase, dar cel mai vibrant, cel mai profund a fost poate acela în care am înțeles dintr-o dată, pe parcursul unui experiment pe care îl efectuam în mod repetat, dar fără a reuși obținerea rezultatelor scontate, că nu rezultatul în sine este important, ci procesul, străduința, dorința de a afla. Rezultatul va veni de la sine! Lucru banal ca afirmație, dar deosebit de intens ca experiență trăită.
Cum ați trăit experienţa recentă a ultimului cutremur și a tsunami-ului devastator? Cum a fost pregătit și a reacţionat sistemul de sănătate ?
La Niigata cutremurul în sine a fost de o magnitudine medie, dar mișcarea seismică a fost complet diferită de frecventele cutremure de aici: o mișcare amplă, relativ lentă, dar persistentă și de o durată foarte lungă, dând tuturor senzația de rău (nauzee). Din fericire în zona noastră nu au fost victime și nici pagube, dar imaginile tsunami-ului distrugător văzute în direct, însă fără posibilitatea de a interveni cu nimic, au dat o senzație de tragică neputință.
Sistemul de sănătate are planuri speciale pentru dezastre, care au fost activate imediat și echipe de intervenție din multe prefecturi, inclusiv prefectura Niigata, au fost trimise în zonele devastate. Activitatea lor a fost însă mult îngreunată și limitată de distrugerile masive ale căilor de acces pe zone extinse. Solidaritatea umană în aceste clipe este însă copleși-toa-re și cred că reprezintă cea mai importantă sursă de rezistență în cataclisme.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica – aprilie 2011
