Butada lui Churchill de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, cum că nu vom mai repeta greșelile trecutului, dar că probabil vom face unele noi, se aplică și la sfârșitul celui de‑al treilea Război Mondial. Dar asta numai în condițiile în care suntem capabili să revedem trecutul, istoria mai veche și mai recentă, să-i înțelegem lecțiile și, Doamne-ajută, să le pricepem la nivelul de profunzime care să ne permită să nu le mai repetăm.
Dacă nu facem acest exercițiu, care nu e ușor – psihologii și psihoterapeuții știu! – ba chiar foarte dureros, de integrare a experiențelor, de descoperire și vindecare a traumelor, suntem condamnați să le repetăm.
Uitarea e deseori un mecanism de apărare, inclusiv cea publică, inclusiv pentru evitarea sentimentului inconfortabil de culpabilitate, fără să luăm în calcul aici mecanismele politice, electorale și de business care intră și ele în ecuație, și nu cu o pondere mică.
Dacă nu înțelegem lecțiile pandemiei le vom repeta. Dacă mă gândesc bine, și comunismul a fost un fel de pandemie, sub care am trăit, am iubit și am murit timp de decenii. Și oricât le-o povestim generațiilor postrevoluționare nu o pot înțelege ca noi, cei care am trăit-o. Ok, de acord, într-o societate distopică discursul poate fi oricare și absurdul poate îmbrăca cele mai neobișnuite costume.
Însă capacitatea de a pune întrebări, și mai ales aceea de a‑ți pune întrebări, rămâne. Și consider că este cu mult mai importantă decât însuși răspunsul, oricare ar fi el și oricâtă încredere ai avea în cel care se jură că îl deține. Orice mușchi, inclusiv cel bine ascuns al punerii de întrebări, se dezvoltă prin muncă, efort și pe măsura utilizării sale.
Să ni-l exersăm, așadar!
